Ploua. Dimineata - intr-o vesela confuzie cu geana rasaritului. La amiaza - intunecat si vijelios. Seara - apocaliptic. Noaptea - de asemenea, fara stiinta mea.

Mi-ar fi placut sa traiesc pe vremea enciclopedistilor. Le stiam eu pe toate si nu mi s-ar fi putut refuza nici un job. Angajatorii mi-ar fi aratat organigrama, iar eu as fi pus degetul pe cel mai atractiv loc din companie.

Romanul s-a nascut poet. Daca e sa ma iau dupa premii si lauri, romanul s-a nascut si regizor, si cantaret de opera, si compozitor, si sculptor, si actor, si naist... Ce mai, suntem un neam de artisti! Cu toate acestea, piata culturala romaneasca are o crestere prea lenta.

La inceputul lunii aprilie, Bucurestiul a gazduit primul targ de oferte internationale universitare organizat in Romania, pe scurt RIUF 2005. M-am dus fara mari asteptari si am avut o mare si minunata surpriza. Intai, am vazut coada. Mai exact, o multime compacta, de mii de oameni, care presa sirul de usi din sticla. E vorba de Sala Palatului si de generosul ei sistem de acces. Nu e o usa, ci mai multe, dispuse pe cateva zeci de metri.

In ranita fiecarui soldat se afla bastonul de general. Si, de ce nu?, in fiecare angajat sta un antreprenor. Bine, o sa spuneti, dar in buzunarul fiecarui antreprenor a stat la inceput si o esentiala, cruciala, hotaratoare suma de bani.

Mi-a spus odata cineva o poveste. Se facea ca era o intreprindere. Asa i se spunea atunci. Produceau ceva, cuie sau carti, nu mai stiu exact, nimeni nu mai stie. Si au facut ei cuie sau carti pana intr-o zi, cand n-au mai facut.

Tineti in mana al cincizecilea numar al revistei "Cariere". Adica cel care urmeaza dupa 49 si apare inaintea lui 51. Daca va asteptati sa fie un numar festiv, asortat cu un editorial motat, veti fi dezamagiti. Editia cu numarul 50 este una obisnuita, deci speciala. Asa cum au fost toate pana acum.

Daca facem un exercitiu de sinceritate, descoperim ca intre asteptarile angajatului si cele ale angajatorului exista o lupta a contrariilor. Omul vrea salariu mare - compania vrea sa-l plateasca putin.

In materie de secrete am fost intotdeauna o mare naiva. Am tratat tainele care mi-au fost incredintate cu mare, poate prea mare grija. Venea la mine Prietena si-mi zicea: "Am un secret! Vrei sa ti-l spun?" Voiam, cum sa nu nu?! (Desi, daca era secret, de ce mi l-ar fi spus?) Simteam cum creste in mine un mare fior. Ma bucuram de increderea ei.

Nu mai e timp de stat pe ganduri, domnule director. Data de 1 ianuarie 2007 e mai aproape decat crezi. Iar Romania nu mai e doar un obiectiv pentru institutiile europene. Mai mult decat Comisia Europeana sau FMI, stau cu ochii pe noi companiile occidentale.

Periodic, serpii isi schimba pielea. In timpul acestui proces, nu mananca, nu-si cauta perechea, nu ataca, nu vaneaza. Sunt ca si amortiti.

Va amintiti poate ca in numarul trecut anuntam ca intentionez sa-mi angajez un risc manager de familie. Nu l-am cautat inca, pentru ca mi s-a parut mai urgent sa-mi schimb faianta in baie si bucatarie. Se apropie sarbatorile de iarna si mi-ar fi placut sa le intampin cu un aer proaspat.

Reflectand mai serios la ideea de risc, am avut o revelatie. Si anume ca presupune optiuni: risc sa ma ajunga lupul din padure sau ma arunc in prapastie? risc sa raman un parlit toata viata sau imi dau toti banii pe un bilet la loto? risc sa ma calce o masina sau raman nemiscat in casa, asteptand cutremurul cel mare? risc sa-mi pierd copiii dandu-le prea multa libertate sau sa mi-i indepartez din cauza intolerantei?

Pot sa ma imbrac in tinuta business, dar cel mai bine ma simt in blugi. Pot sa ma fardez si sa port accesorii, dar cel mai bine imi e fara. Aflu ca vedetele cu pretentii nu se arata lumii altfel decat "aranjate", adica intrate in pielea personajului pe care vor sa-l "vanda".

"Domnule Director, Stiu ca a inceput evaluarea de toamna sau 360 de grade, cum ii spuneti dumneavoastra. Si mai stiu ca lumea a inceput sa vorbeasca despre unele schimbari pe care le preconizati.

Cultura unei organizatii insumeaza valorile, obiectivele, credintele si interpretarile asumate de catre membrii ei.

Un orizont indepartat pentru cei mai multi dintre noi. Mai aproape sau mai departe, nu in functie de varsta actuala, ci dupa cum ne simtim: zmei tineri - gata sa inghitim etape sau slujbasi obositi numarand cat a mai ramas.

A venit toamna... In mod normal, in plictisul general, m-as lasa prada nostalgiei si v-as scrie despre frunze cazand, melancolii si alte trairi zaharisite. Deja simt ca v-a apucat cascatul. N-a fost o vara normala. Cel putin pentru mine. Prietenii stiu de ce!...

Plec in concediu. Imi iau florile acasa si inchid usa redactiei, convinsa ca am uitat ceva esential.