Fara indoiala, intrarea companiei General Motors in procedura de faliment este evenimentul anului. Dat fiind caracterul "exceptional" al momentului, am vrut sa aflu mai mult. Pe scurt, ceea ce am inteles despre GM se poate rezuma in 4 cuvinte: cronica unui faliment anuntat.

Observandu-mi minut cu minut ziua de munca si iscodindu-mi, poate, chiar si metehnele de timp liber, cineva ar putea spune despre mine ca sunt un mare cititor. Nu in sensul de cititor cu rang inalt, de opera exceptionala, ci de om care cu asta se ocupa in cea mai mare parte a timpului. Care din asta traieste. Recunosc, lucrurile chiar stau asa. Citesc, mai mult decat scriu, spre fericirea editorilor, alti mari cititori chinuiti. Pana la urma, asta ar putea fi o veste buna: s-a pierdut un scriitor (probabil, oarecare), dar s-a castigat un cititor de cursa lunga. Toata lumea - fericita!

Va amintiti, poate, ca intr-unul dintre trecutele mele editoriale promiteam sa va aduc in atentie cateva lucruri bune pe care hulita criza le va genera. A sosit vremea sa pun pe masa unul dintre ele. O sa-i spun generic "inventivitate". Recunosc ca folosirea acestui termen mi-a fost sugerata de eroul cover story-ului din aceasta editie, un brav inovator in sensul clasic al cuvantului. Dar eu voi numi inventiv nu doar pe cel care creeaza ceva acolo unde nu se afla nimic pana ieri, ci si pe cel care ia ceva-ul si-l tunde sau il coafeaza sau il vopseste sau doar ii schimba pozitia pentru a-l pune altfel in valoare. Sa ma explic.

La inceput, am crezut ca e un reflex al curateniei de Paste. Adica daca tot am ridicat dulapul si am vazut mizeria de sub el, hai sa stergem bine si pe jos si prin colturi... Asa mi-am tradus determinarea cu care, dupa tensionatele rectificari de buget, dupa dramaticele negocieri cu sindicatele, dupa arestarile pentru trafic de influenta ori coruptie, Guvernul s-a apucat de legea salarizarii unitare in sectorul bugetar. Pusa langa imperativul ca cele doua coduri juridice sa-si capete forma finala si sa fie aprobate cat mai curand, treaba asta cu salarizarea unica aproape ca incepuse sa ma induioseze.

Nu-mi poate lua nimeni niciodata micul rasfat vicios al diminetilor. Sau, ma rog, mi-l poate fura vreun doctor ortodox, dar nu-i recomand sa se bazeze pe mine.
Ma trezesc si, inainte sa incep sa gandesc sau sa iau act de orice schimbare de decor ori vreme, din cativa pasi, ajung in bucatarie. Iau chibritul, aprind aragazul, apuc ibricul (intotdeauna lasat la vedere), il umplu pe jumatate cu apa, il pun pe foc si-mi aprind o tigara, asteptand clocotul.

In vitrina din sufragerie se afla o vaza. Mare si visinie. Cei mai multi din familie, cu exceptia mamei si a bunicului ("Cine-a murit?"), nu-si mai aminteau originea ei. O primisera cadou, o mostenisera, o cumparasera... Nu mai conta. Mama construise in jurul obiectului un adevarat cult. Cine venea in vizita trebuia sa o admire; pe raft, langa vaza, nu se mai aseza nimic in stare sa-i umbreasca stralucirea; era atinsa doar de maini mestere in arta stersului de praf...

Cum s-a declansat actuala criza financiara aproape ca am inteles cu totii. Prin '90, legislativul american a "fortat" acordarea de credite ipotecare unor cumparatori insolvabili, in numele unor idealuri destul de nobile, initial. Treptat, acestea au fost amestecate cu alte instrumente financiare, impachetate frumos si vandute mai departe altor institutii financiare.

Sper ca nu va imaginati cumva ca n-am atacat serios in editorialele de pana acum criza pentru ca o ignoram. Nu-mi plac panica si isteria, nici la mine, nici la altii. Nu functionez bine sub zodia lor. De aceea, am amanat doar sa ma pronunt sau am impins eludarea ei pana in numarul trecut, cand v-am dat un semnal pozitiv despre cum ar trebui tratata: noua noastra revista HR Manager este de cateva zile o realitate pentru cititorii ei.

Refuz, deocamdata, sa intru in corul bocitoarelor crizei. Prefer sa fac parte dintr-un grup vocal mic, dar vioi, cu un repertoriu mai tonic. Sunt deja destui cei care au imbracat haine de doliu dupa decedata perioada a creditelor fara limite, a pietei libere de competitie, a subventiilor cronicizate si a lui "merge oricum". Cu cat mai mare a fost marja de profit infulecata vreme de 19 ani, cu atat se plange mai abitir. Recviem. Tipete de ajutor! catre stat. Sau paralizie in grup...

O dimineata geroasa-sticloasa de iarna. Unul dintre acele momente cand regreti ca ai urechile prea mari de nu-ti intra in caciula. Si mainile prea lungi sau manusile prea scurte, astfel ca incheietura, din rosie si mobila, devine albastra-casanta. Gerul-stapan te readuce in sine, te obliga sa te reconsideri, masori, compari. Daca as fi mai carn, macar un pic mai gras sa fiu sau barem de nu mi-as fi lasat unghiile sa creasca poate ca acum mi s-ar lipi mai bine lana, bumbacul, pielea sau cauciucul de corp... Starea de frig te face brusc atent la detaliile anatomice si iti schimba paradigma. Ai vrea sa fii rotund, usor de invelit sau impachetat, cat mai mic si fara colturi sau extremitati-record.

Ecologic vorbind, decembrie e o "luna-dezastru". Daca peste an predicam si, uneori, chiar practicam un comportament "verde", cand se da semnalul sarbatorilor de iarna, parca ne ia Dumnezeu mintile. Ritualurile de petrecere au o semnificativa componenta de sacrificiu. Cu ce sa exemplific mai intai? Cu sutele de mii de brazi si molizi taiati in asteptarea cumparatorului, oricine-o fi el: taticul mustacios cu fiul de mana, soferul insarcinat sa decoreze birourile institutiei de stat, tanarul la costum intreband daca poate plati cu card cheltuiala pe cetina a multinationalei sau bunicuta ezitand intre cateva ramurele de la varf si un pui de conifer...

Zilele trecute mi-a picat in mana o carte, o culegere de texte intitulata "Umor cu premeditare", scoasa de Cotidianul la Editura Univers. Deschid la sumar si fireste ca il descopar printre alti autori pe Caragiale, cu "Situatiunea".

Tot observand in ce fel se reflecta fenomenele globale la nivelul tarii noastre, am ajuns la o concluzie sau, mai bine zis, am fost nevoita sa-mi imaginez singura un scenariu: la granitele noastre, stau umar la umar niste baieti purtand fiecare cate un metru patrat de oglinda. Ei sunt actionati, ca niste piese dintr-un mecanism automat, de la un centru. Conform comenzilor primite din creierul masinariei, baietii isi rotesc in asa fel oglinzile incat ce se intampla afara, dincolo de granite, se reflecta si inauntru. Dar, stiti cum e cu oglinzile. Uneori ce vezi in ele iti convine, alteori te dezavantajeaza.

Pe 15 octombrie, Camera Deputatilor a votat proiectul de modificare a ordonantei privind sustinerea familiei pentru cresterea copilului. Potrivit acestuia, persoanele care intra in concediu pentru a-si creste copilul, o pot face pe durata a doi ani, timp in care primesc drept indemnizatie 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni. Ca optiune, ramane valabila si indemnizatia fixa de 600 de lei pentru persoanele care n-au lucrat in perioada anterioara deciziei de a creste copii.

Probabil ca va imaginati si singuri, fara ajutorul meu, ca in avanpremiera evenimentului pe care revista noastra l-a organizat impreuna cu Human Invest, ne-am documentat serios in problema leadershipului feminin. Oricum, n-o faceam pentru prima oara. Rezultatul cercetarilor, virtuale sau livresti, n-a fost de natura dramatica. N-am gasit vreo dovada coplesitoare in stare sa ma indigneze sau enerveze, oricat mi-ar fi placut. Ca e in mana lui sau a ei, si aici toti guru sunt de acord, leadershipul are aceeasi definitie: viziune si capacitate de a inspira si motiva.

"Generatia Y" face parte din viata mea. Am privilegiul de a fi mama a doua dintre exponentele ei, membra a unui grup literar de varsta Y si colega a altor cativa igreci. Deloc intamplator, cel care semneaza articolul dedicat acestui segment de populatie este si parte din el. Ca s-a identificat cu eroii povestii si, deci, a scris in cunostinta de cauza, sau ca a fost doar inspirat (ca de obicei), articolul despre "Generatia Acum" i-a iesit foarte bine. Vi-l recomand cu caldura spre lectura si luare aminte. Ceea ce am facut si eu.

La inceput de septembrie, Clujul a strigat adunarea pentru ceea ce avea sa se numeasca primul congres de resurse umane din Romania. HR-i, consultanti, psihologi, profesori, jurnalisti si freelanceri s-au urcat in masini, avioane si trenuri si-au pornit spre inima Ardealului. Cei de prin partea locului s-au rezumat la urcatul in pantofi, mai ales daca erau cu toc. Eu si colega mea, Miruna, am ales trenul. Dus-intors. Am revenit acum in Bucuresti, adica au trecut deja cateva zile de la experienta noastra CFR-ista, si tot nu stiu daca am facut bine. Nu daca am facut bine participand la eveniment, care a meritat pe deplin prezenta noastra, ci daca am ales corect trenul, in loc de altceva.

Dupa cum se poate vedea cu ochiul liber, am revenit in activitate. Altfel spus, vacanta s-a terminat. Imi imaginez ca v-ati descurcat si fara noi, desi v-a fost greu!, si ca ati supravietuit caldurii. Si eu la fel, daca ma-ntrebati. Ce-am facut in concediu? Pai, cred ca am fost foarte originala, in sensul ca am cam stat pe-acasa, cu televizorul vesnic deschis. Asa se face ca, dupa 16 zile de Olimpiada, am ajuns doctor in domeniu. Timpi, inaltimi, viteze, greutati... le-am avut pe toate la degetul mic, pret de cateva ore (ca nu stau prea bine cu memoria).

Nici nu stiu de ce discutam despre perfectionism, pentru ca, practic, nu exista ceva perfect, cu exceptia creatiei divine. Poate doar arta sa aiba in ea germenii frumosului absolut. Maiastra lui Brancusi, de exemplu. Dar si aici ar fi loc de indoiala. E desavarsit ceea ce vedem noi in ea. Dar n-avem de unde sti care a fost planul initial al maestrului. Daca nu cumva vreo conditionare materiala nu l-a oprit din cioplit si slefuit, iar ceea ce admiram acum nu e, fata de intentia lui, decat o etapa catre ce va fi fost sa fie, dar n-a fost.

Reflectand la mandria lucrului bine facut, am ajuns cu gandul la artisti, la creatorii de arta. Pentru ca nicaieri nu e mai evidenta asumarea lui "a face" decat intr-o opera de arta. Cartea poarta semnatura, pictura poarta semnatura, simfonia - la fel. Chiar si podul peste ape sau o constructie maiastra pot avea gravat undeva numele celui care le-a conceput. Daca n-as fi prea modesta, as adauga la insiruire si articolele jurnalistilor.