Specialiştii în resurse umane au observat o diferenţă semnificativă în privinţa nivelului de încredere în sine între femei şi bărbaţi. Femeile sunt ambiţioase, dar nu reuşesc să fie suficient de convingătoare. Joanna Barsh, director în cadrul companiei de consultanţă McKinsey din New York, ne lămureşte cum stau lucrurile: „Dacă pentru o promovare se cer cinci competenţe, o femeie va spune: «Eu nu sunt pregătită, am doar patru.», în timp ce un bărbat care are doar una dintre cele cinci competenţe va spune: «Eu sigur pot să fac asta!».

Nu mi-am făcut o listă de rezoluţii pentru Anul nou, pentru că am simțit că aș fi făcut-o degeaba. Fie că n-aș fi fost consecventă în legătură cu ea, fie că odată ce am obținut ce mi-am propus aș fi început să fiu nemulţumită şi să îmi lipsească altceva. De altfel, eu cred că e în natura umană să ne dorim lucruri şi apoi să le desconsiderăm rapid, chiar când ni se îndeplineşte un vis care altădată părea intangibil.

Cercetătorii de la Harvard au vrut să vadă ce ni se întâmplă când suntem rugaţi să contribuim la binele altcuiva pe cheltuiala noastră. Au aflat că în minte ni se declanşează un conflict între două sisteme cognitive: unul rapid şi intuitiv, dispus să coopereze, şi altul mai lent şi raţional, care ne apără interesul. Ei apreciază că reacţia noastră instinctivă este să dăruim. Oamenii de ştiinţă au făcut o serie de experimente în care subiecţii câştigau bani, în funcţie de cât de mult cooperau cu ceilalţi.

De curând am participat la un eveniment care m-a făcut să îmi ridic acest semn de întrebare. Evenimentul în cauză a fost Gala Umanitară Zâna Măseluţă 2012, pe care am avut onoarea de a o prezenta alături de colega mea, Mirabela Stoica. Pe parcursul Galei au fost puse în scenă o mulțime de momente interesante și inedite: demonstrație de lupte libere, un spectacol atipic ce a îmbinat dansul şi pictura abstractă semnată de Eglantina și concerte de muzică susţinute de PhenomenOn, Shaka Muv și Mike Angello.

Facem cu toţii alegeri, zi de zi, aproape la fiecare pas. Unele, banale: ceai sau cafea, cravată albastră sau bej, lift sau mers pe scări, sun sau aştept să mă sune? Altele sunt cruciale: angajat sau freelancer, manager sau antreprenor, Pharma sau FMCG? Despre genul acesta de alegeri vreau să vorbim. Cele care vor avea un impact hotărâtor asupra carierei noastre, vor determina cine vom fi de-aici înainte, vor prestabili felul în care ne vom petrece timpul, cine ne vor fi colegii, câţi bani vom câştiga. Alegerile care ne pot face să înflorim sau ne pot îngropa. Când avem timp la dispoziţie mai e cum mai e, dar ce facem când presiunea e maximă, suntem strânşi cu uşa şi trebuie să luăm o hotărâre, şi aceea trebuie să fie o alegere responsabilă, cu orice preţ? Dacă vă întrebaţi cum procedează cei care par că ştiau răspunsul dinainte, am să vă dezvălui care sunt factorii de care ţin ei cont.

Până nu de mult, dacă mergeai la facultate, învăţai bine şi terminai printre primii din clasă era suficient ca să-ţi asiguri un loc de muncă într-o instituţie prestigioasă. Dacă dovedeai şi loialitate faţă de angajator, puteai să ieşi bine mersi la pensie de-acolo. Astăzi nimic nu-ţi poate garanta un loc de muncă pe măsura pregătirii tale şi te poţi trezi şomer când te aştepţi mai puţin. Care să fie problema?

Când iau decizii, oamenii de afaceri afirmă că îşi urmează intuiţia şi fac ce le spune instinctul. Dar abilitatea de a lua decizii pe baza unui presentiment variază considerabil de la un individ la altul şi intuiţia poate fi un aliat util sau poate conduce la greşeli costisitoare şi la alegeri periculoase. Nu ştim dacă ar trebui să ne încredem în ea sau să fim circumspecţi şi nici de ce gradul de intuiţie diferă aşa de mult de la un individ la altul.

Practicanţii de Parkour spun că disciplina nu este o activitate sportivă ca oricare alta, ci un mod de a trăi în spaţiul urban după o anumită filozofie de viaţă. Deşi e destul de greu să explici în cuvinte ceea ce exprimă ei atât de spectaculos prin mişcare, am hotărât să facem un cover story despre practicanţii de Parkour.

Aţi admirat vreodată pe cineva şi v-aţi dorit să aveţi calităţile lui? Poate că vă plăceau însuşirile sale de lider şi de bun organizator. Poate că îl apreciaţi pentru cât de uşor se exprimă şi cât de lejer relaţionează, sau pentru că este plin de vervă şi energie. Indiferent ce vă atrage, e bine de ştiut că noi nu suntem în măsură să observăm o calitate la un om decât în măsura în care rezonează cu noi înşine. Doar dacă avem, cum s-ar zice, “organ” pentru ea.

Scott şi Ken Blanchard semnalau că unul dintre cele mai mari obstacole aflate în calea oamenilor care vor să lucreze bine împreună este egoul. „Când oamenii se lasă mânaţi de ego, pierd din eficienţă. Egocentrismul este o combinaţie fatală între un fals sentiment de mândrie şi neîncredere în sine, ambele produse ale unui ego supradimensionat, care dă o imagine de sine deformată. Indivizii se cred «centrul universului» şi încep să pună statutul personal, propria agendă, precum şi propria satisfacţie, mai presus de ale celor pe care îi afectează direct cu gândurile şi acţiunile lor. Din fericire, Scott şi Ken Blanchard propun un proces recuperatoriu în patru paşi, pentru a-i ajuta pe cei cu un ego exacerbat să şi-l ţină în frâu.

Am scris atât de mult despre performanţă în revista Cariere, încât termenul părea să se fi bagatelizat. Începuse să-şi piardă câte puţin din forţa semantică cu fiecare zi în care un manager îl rostea în legătură cu rezultatele sale. Cu toate acestea, interesul meu pentru subiect nu e nici pe departe epuizat. Încă mai vreau să înţeleg resortul din spatele acestui cuvânt şi ce anume îl declanşează. Cover story-ul dedicat olimpicilor români a fost o ocazie ideală să înţeleg ce anume îi face pe acei câţiva, dintre miile de sportivi care se antrenează, să urce podiumul.

Din copilărie suntem condiţionaţi să ne supunem autorităţii. Dacă nu facem ce ne spune profesorul la şcoală şi părinţii acasă, suntem pedepsiţi. Nevoia de autoritate continuă la vârstă adultă şi nu ducem niciodată lipsă de superiori cărora trebuie să le dăm ascultare. 

Anul trecut pe vremea aceasta mă aflam într-o sală plină ochi de femei care participau la un amplu eveniment de leadership feminin. Printre discursurile elogioase rostite la adresa femeilor aflate în funcţii de conducere s-a strecurat vocea răspicată a unei doamne din mulţime, care, spre stupoarea invitaţilor de onoare de la prezidiu şi spre rumoarea întregii săli, a declarat cu nonşalanţă că leadershipul feminin nu e aşa de glorios pe cât se spune şi că ea este supusă unor acţiuni de tip mobbing la serviciu.

De cele mai multe ori evităm să visăm la idealurile noastre, spunându-ne că pierdem vremea fără rost şi că nu ne alegem cu nimic. Dar, atunci când ascultăm discursul oamenilor de succes aflăm, invariabil, că şi-au petrecut timpul imaginându-şi lucruri şi visând cu ochii deschişi şi că acesta este, poate, cel mai important exerciţiu pe care ar trebui să-l facem. În lipsa lui, acţiunile pe care le întreprindem, eforturile noastre zilnice de a face ceva concret se dovedesc de multe ori zadarnice. O trăsătură comună a marilor oameni de succes este şi faptul că nu găsesc nimic jenant în a recunoaşte că au avut un mentor şi că au încercat să îi depăşească performanţele. De obicei, persoana cu care se măsoară este un erou întâlnit în adolescenţă sau, la un moment dat, în parcursul de carieră. Oare de ce le este tinerilor de astăzi aşa de greu să-şi aleagă mentorul şi să vorbească despre el? Să fie mentoratul un obicei demodat? 

Ştiu că vi s-a întâmplat şi vouă să vă plasaţi încrederea în câteva persoane la serviciu şi să apelaţi la ele de fiecare dată când aveţi ceva de rezolvat. Deşi pare justificat să procedăm astfel, n-ar trebui să facem din asta un obicei, tocmai pentru efectul pe care îl are asupra oamenilor ocupaţi. Aceştia vor ajunge să se simtă copleşiţi şi, în scurt timp, nu vor mai simţi nicio provocare.

Unii lideri conduc prin exemplu şi sunt mână forte, alţii preferă să ia distanţă şi să îi lase pe cei din subordine să se desfăşoare liber. Oricare ar fi stilul vostru de conducere, vă asigur că felul în care munciţi şi în care conduceţi este exact ceea ce puteţi pretinde de la oamenii voştri. Dacă aşteptările voastre de la ei sunt mici, ele se vor reflecta întocmai în rezultate.

Concluziile primului raport despre fericire, mandatat de către Adunarea Generală a ONU pentru luna aprilie, cu prilejul Conferinţei Naţiunilor Unite despre fericirea globală, publicat de Earth Institute şi co-editat de directorul acestuia, Jeffrey Sachs, reflectă o nevoie crescută la nivel mondial pentru mai multă atenţie faţă de starea de fericire şi de nefericire, ca factori ai politicilor guvernamentale. Raportul face o trecere în revistă a stării de fericire în lumea de astăzi şi explică ştiinţific variaţiile la nivel individual şi naţional.

Tot mai multe studii aduc dovezi în favoarea beneficiilor economice semnificative obţinute datorită unui echilibru corect între numărul de femei şi bărbaţi implicaţi în procesul decizional. De exemplu, Ernst & Young a constatat că veniturile obţinute de primele 290 de companii cotate la bursă sunt mai mari dacă au în board cel puţin o femeie. Mai multe femei-lider contribuie la crearea unui mediu de lucru productiv şi inovator şi la îmbunătăţirea performanţei generale a afacerii. 

În fiecare clipă, organismul nostru este conectat la exterior, înregistrează şi analizează stimuli. Se adaptează, în funcţie de informaţiile primite pe diferite canale senzoriale, care ajung în creier. O mai bună înţelegere a ceea ce se petrece în jurul nostru provine uneori chiar din felul în care suntem percepuţi de ceilalţi. 

Îi ştiţi pe sceptici, cei care afişează aerul acela incredul, în spatele căruia se ascunde cu mare greutate gândul: „De ce te-aş asculta!“ Sunt cei mai dificili prieteni, cei mai enervanţi colegi şi cel mai greu de impresionat şefi. Nu poţi trăi cu ei, nu poţi trăi fără ei. Vă explic imediat de ce.