Eu voi disparea putin din peisaj. Din acest peisaj. Dupa aproape sapte ani si jumatate, ies din laboratorul de cercetare a mintilor care se ocupa de business si a traiectoriilor lor, ca sa intru in altul, dedicat „faptelor de arme”. 

Nu va lasati amagiti de torpoarea care pare ca a luat in stapanire orasul, oricat ar fi de cald aerul si fierbinte asfaltul. Nu luati linistea strazilor in serios, chiar daca orele de amiaza s-au dilatat si inghit acum 4-5 ceasuri. Nu va imaginati cumva ca ceilalti, cei pe care nu-i vedeti si vi-i inchipuiti doar, dorm. 

S-au petrecut si se petrec atat de multe lucruri, incat mi-e greu sa ma decid asupra unuia ca subiect de editorial. Ai zice ca suntem ghinionisti. Dar nu e asa! Ne-am facut-o cu mainile noastre. Adica, ale lor!

Cand s-au mutat de la bloc la casa, prietenii mei aveau deja un catel, pe Pufy. In varsta de doar cateva luni, animalul s-a obisnuit repede cu noul decor: culcusul moale de sub scara interioara, pernutele, canapeaua din living, patul stapanei, papica speciala pentru tineret canin etc.

Ideea mi-a venit citind o „stire-bomba”. O femeie „se detonase” intr-o statie de autobuz. Cu relaxarea celui aflat la cateva mii de km de deflagratie, m-am agatat de verb. Cum adica „s-a detonat”? De cand „a detona” este reflexiv? Adica pot sa spun „eu ma detonez, tu te detonai, ei, ele se vor fi detonat” fara sa mi se intample nimic grav, nici macar o puschea pe limba?

Poate n-ar trebui sa scriu pe acest subiect taman acum, in Saptamana mare. Dar poate ca daca nu scriu, pacatuiesc si mai mult pentru ca de gandit tot ma gandesc si tin in mine. Cu speranta ca voi primi totusi iertarea divina sau ca vina mea va fi considerata nesemnificativa in raport cu avalansa de crime, violuri si hotii ce se comit in avanpremiera Pastelui, vreau sa ma pronunt in privinta „cazurilor de deces prin munca”.

De multa vreme imi sta pe limba si am facut timid vorbire, dar n-am pus in varful pixului, deci, n-am scris despre o idee mai veche de-a mea, la care tin. Acum o s-o fac. M-a starnit Andrei Plesu, cand, la conferinta gazduita de Erudio, a spus: „Cultura e o chestiune de ragazuri. Ca sa faci cultura, ai nevoie de timp, de intervaluri de neangajare. Iar timpul nu ne prisoseste”. Bine, domnia-sa se referea la cultura in sensul larg si traditional al cuvantului, in timp ce eu ma voi limita la cultura de business.

Poate pentru ca ma stia sensibila si iute varsatoare de lacrimi din te miri ce, soarta mi-a harazit un destin jurnalistic luminos. Nu in sensul egocentric ca as fi vreun astru pe cerul presei romanesti, ci in sensul ca m-a asezat intr-o gara pe unde circula doar Intercity.

Eu mi-am inceput anul prost. Adica nu, l-am inceput bine. Sau nu? In fine, nu stiu sigur cum, dar l-am inceput... Daca m-ar fi intrebat cineva ce mi-as dori inaintea primelor zile de munca, stiti, cele care urmeaza dupa vacanta, i-as fi spus ca visez la un scurt stagiu de pregatire: o discutie cu un personaj tonic si cu umor, o baie cu sare de optimism, un masaj dinamizator si cateva promisiuni galante ca binele si foarte binele sunt la doar doua click-uri distanta. Din pacate, nu mi-a facut nimeni o astfel de surpriza-antrenament. De aceea, pentru voi, mi-as asuma eu acest rol, chiar daca a trecut deja o luna din an. Am adunat, intr-o colectie foarte eterogena, cateva dovezi ca umorul e peren si iesirea din criza o chestiune de creativitate

Cand s-a anuntat oficial ca suntem in criza, cativa optimisti naivi au spus ca va fi si o parte buna in nenorocire: vom avea mai mult timp pentru noi insine si pentru sufletele noastre. N-a fost asa. Oamenii au fost la fel de prinsi si chiar mai greu de gasit. Nici macar vacanta de vara nu si-au luat-o unii, preferand sa stea pe baricade. S-a spus ca bugetele reduse vor afecta consumul de benzina si, drept consecinta, mult mai putine masini vor iesi in trafic, facand circulatia lejera. Gresit! Avem aceleasi ambuteiaje, cozi de kilometri pe sosele si blocaje in intersectii. Se vorbeste la mobil mai abitir ca oricand. Probabil ca unul dintre subiecte este chiar criza, cat de rau ne merge si cat de prost stam cu banii. Fara nici o legatura cu factura care creste minut cu minut de discutie...

Nu exista incercare mai grea pentru un jurnalist decat aceea de a vrea sa stea de vorba cu un grup de coach-i. Eu am trecut printr-o astfel de experienta de curand, cu ocazia reuniunii intitulate "Challenges of Coaching", organizata de Asociatia Romanian Coaching Guild - ARC, la care am fost invitata. In ce consta dificultatea? Simplu: si unii si ceilalti punem intrebari. Dar daca pentru coach "a intreba" e insasi solutia la problema clientului, pentru ziarist, o intrebare ramasa fara raspuns inseamna neliniste si suspans. Acum, imaginati-va nu un coach, ci cateva zeci si adaugati la asta curiozitatea lor. Pentru ca, da, scopul adunarii a fost mai buna cunoastere reciproca a reprezentantilor celor patru scoli de formare in coachingul profesionist: Competent Consulting, Metasysteme Coaching, Mind Master si Noble Manhattan.

"A plecat dintre noi". Asa te loveste, ca un trasnet din senin, vestea. Ingrata formulare! Ca si cum am fi stat alaturi, umar la umar, pana in ultima clipa, si, de-odata, el si-a ridicat mainile, devenite aripi, si s-a inaltat, scapand din centura de caldura a trupurilor noastre.
Ipocrita formula! Nu le suntem deloc alaturi, nici macar in preajma. Ii uitam, cel mai adesea, acolo, pe scena, grabiti sa ne jucam propriile roluri. De cand n-am mai fost la teatru?! De cand nu i-am mai vazut vreun film?! L-am uitat, dar el a jucat in continuare, seara de seara, asteptandu-ma, uitandu-se la final de spectacol catre scaunul meu, sa vada cat de mult mi-a placut. L-am uitat si poate si de asta a murit, s-a dus, nu mai este... Stefan...

Intr-un orasel de 8.600 de locuitori din Germania, D"orentrup, functioneaza un sistem prin care oamenii pot aprinde luminile de pe strada, cu telefonul mobil. Persoana formeaza un numar si un cod, pe care le gaseste inscriptionate pe stalp. Un computer legat la reteaua electrica localizeaza felinarul si aprinde becul. Toata operatiunea dureaza doua secunde. In acest fel, curentul electric se foloseste economic, doar atat cat e nevoie, iar locuitorii orasului au controlul propriei securitati la vreme de noapte. In comuna Ibanesti, Romania, de cand cu criza si cu bugetele intrate la apa, primarul a decis "intunecatul public".

Acum, ca ne-am asezat copiii la casa lor (vezi nuntile din editorialul precedent) si ca s-a incheiat si Festivalul George Enescu, noi ce mai facem? Ca mai e pana la alegeri si nici Craciunul nu e prea curand... Pai, ce-ati zice de niste greva? E cu adrenalina si se potriveste cu stilul nostru nervos.

Cand am vazut-o pe prima, am zis ca e vreo excentrica incercand sa atraga cumva atentia. Se mai intampla sa remarci prin supermarketuri ciudati carora circuitele mintii le dicteaza iesiri in decor. La a doua insa, m-am luat de ganduri si, cu proxima ocazie in care mi-am regasit familia printre gondole, le-am povestit ce mi se petrece: "Vad femei cu bigudiuri pe cap, alergand dupa lucruri. Ce-o fi? Ia vedeti, am temperatura?" "N-ai. Si noi am vazut". Asa, deci. Erau reale, vii, iar eu ma simteam foarte bine, mai ales c-o vazusem si p-asta.

Ar trebui sa ni se potriveasca precum o manusa. Isteti suntem, inventivi suntem, prietenosi si empatici - la fel. Orice incercare, nationala sau internationala, de a ne caracteriza ca neam inventariaza sistematic aceste trasaturi. Ceea ce ne califica, potential, pentru rolul de furnizori de servicii.
Cu toate acestea, nici inainte, nici acum nu ne omoram dupa ele, ca "prestatori". Ponderea lor in PIB ne plaseaza sub media europeana, dar chiar si fara informatii statistice, putem certifica pe baza propriilor experiente ca serviciile nu ne vin ca o manusa. Poate ca un ciorap?!...

Urmeaza sa nu ne mai auzim, adica citim, pret de o luna, pe motive de vacanta. Poate parea nepotrivit la vreme de restriste sa intri in concediu, dar rutina e mai tare decat criza. Asa am prins narav si ni se pare cuvenit sa ne odihnim, cu ochii in soare, dupa un an de munca, chiar daca dinspre conturi semnalele nu sunt tocmai inaripate. Daca o facem totusi, daca scoatem calculatoarele din priza si oprim aparatele de aer conditionat, e pentru ca punctual, local sau cum vreti sa-i spuneti, mintea a inceput sa functioneze pe "avarie". Altfel spus, in speranta unei reveniri la normal candva spre toamna-iarna a tot ceea ce a luat-o razna in ultima jumatate de an, redevenim inventivi.

Din categoria vestilor bune legate de criza pe care v-am prevenit ca vi le voi da, va supun atentiei productivitatea. Am avut recent ocazia sa generez o discutie pe seama ei. Printre surprize, declaratia unui interlocutor: "Cand i-am intrebat despre productivitate, au recuzat-o, ca tinand de comunism". In mod absolut eronat, acest indicator este considerat de catre unii dintre oamenii de tip nou drept un atribut al acelui regim politic. Nimic mai fals.

Intotdeauna mi-au placut vacile. Bine, ii iubesc si pe caini. Si pe cai ii admir, dar vacile au ceva special. Sunt mari si previzibile. Mananca si dau lapte. Din lapte se face branza. Branza poate fi de mai multe feluri. Dulce sau sarata, in principal. Vaca are ochii mari si genele lungi. Se uita gales, merge incet si leganat. N-o intorci usor din drum. Are coarne, dar si le foloseste rar.