De la opt ani chibiţez la masa de bridge. În fiecare weekend, părinţii mei jucau bridge de sâmbătă dimineaţă până sâmbătă seara, doar cu o scurtă pauză la prânz, cu Puşa și Nenoiu, doi prieteni de familie fără copii, care stăteau în Militari, pe la Armata Poporului. Puşa nu se prea pricepea la joc, aşa că cei doi se certau precum chiorii. După ce am crescut, am aflat că de multe ori certurile astea se transformau în zile întregi de nevorbit şi dormit spate în spate, şi toate astea pentru că la nu ştiu ce „donă“, Puşa nu licitase nu ştiu ce sau nu atacase în culoarea licitată de Nenoiu. V-am împărtășit asta ca să înțelegeți care este nivelul de pasiune şi fanatism pe care poate să-l creeze jocul de bridge.
Era „vorba de duh” pe care am auzit-o aproape de fiecare dată de la domnul Bebe, când îmi plătea chenzina, un patron de consignaţie și de depozit angro din Chitila. Pentru domnul Bebe am descărcat navete de apă minerală la sticlă, Borsec și Biborţeni, pentru mai bine de jumătate de an.
După 23 de ani petrecuţi în capitalismul de tip mioritic în care am muncit din greu sau am făcut combinaţii cât să ne luăm SUV-uri şmechere cu care să băgam în boală Coana Europa când plecăm în vacanţă; după ce ne-am făcut casă pe pământ ca să scăpăm de blocurile ceauşiste pline de gândaci de bucătărie şi ţevi care fluieră când face vecinu’ duş; după ce am ajuns cu nevasta în prag de divorţ şi ne-am ignorat copiii mirându-ne acu’ că vorbesc monosilabic şi-şi poartă părul bufnit în cap de parcă s-au jucat cu agrafa-n priză; după ce observăm că am facut ditamai burdihanu’ şi ne ia cu vertij când urcăm două etaje pe scări, ei bine după toate astea ne pocneşte drept în moalele capului o mare revelaţie. Şi anume, că nu se mai poate, că „WTF”, că viaţa noastră „sucks” şi trebuie să schimbăm ceva. Foarte bine! Vorba aceea, mai bine mai târziu decât niciodată..., mai bine bogat şi sănătos decât sărac şi bolnav.
"Tată, abia aștept să vină Sărbatorile de iarnă!" mi-a zis Anca acum două zile când ne întorceam de la lecția de balet. "Păi de ce, tati, pentru că scapi de școală sau pentru că-ți place de Moș Crăciun?", zic eu. "Adică de tine?", zice ea șmecheră, evitând, bineînțeles, să răspundă la întrebarea referitoare la școală. "Ce, tată, crezi că nu știu că tu ești Moșul?". "Hai mă, tată, cum să fiu eu Moșul!", încerc eu neconvingător să prelungesc magia pe care îmi dau seama cu părere de rău că Anca a pierdut-o.
Într-un HBR vechi am citit un interviu cu proprietarul unei vechi fabrici de bere din USA care a decis să rămână ceea ce Bo Burlingham numește un Small Giant. Adică o companie medie, cu o cultură extrem de solidă, care-și asumă un rol important în viața angajaților și care pune pe primul loc profitabilitatea, nu creșterea. Mi-a rămas în minte întrebarea pe care și-o adresa întotdeauna, înainte de a decide să promoveze pe cineva în poziție managerială: ”Mi-ar plăcea ca această persoană să fie șeful copiilor mei?” Dacă avea cea mai mică urmă de îndoială, nu făcea promovarea. Tare, nu?
“Dezastru național” strigă unii. “O nouă generație de șomeri” strigă alții. Majoritatea celor care-și dau cu părerea despre rezultatele examenelor naționale și cele de la Bacalaureat sunt critici față de sistemul de educație românesc. Dacă am da timpul înapoi cu un an, am realiza faptul că sunt aceleași comentarii de la aproximativ aceiași oameni.
Cu toate că-i avem la putere pe Portocalii care vor să se transforme în Verzi, în opoziție îi avem pe Roșii și Albaștrii, iar pe turnantă vin în mare trombă Violeții, mi se pare că astăzi România este acoperită la propriu și la figurat de gri.
La începutul acestui an, am fost solicitat să-mi dau cu părerea despre evoluţia din 2012 a pieţei de training din România şi din Europa Centrală şi de Est. Am declinat-o.
E decembrie si majoritatea organizatiilor intra sau au intrat deja in febra review-urilor. Este momentul acela din an in care managerii evalueaza si discuta despre performanta cu angajatii. Din pacate, in majoritatea cazurilor si organizatiilor, evaluarea performantei este o actiune lipsita de continut, demotivanta si pagubosa.
Candva am citit o carte care se numeste „Managing by values“ scrisa de Michael O’Connor. Asa de mult mi-a placut incat, intr-un an, cand am fost la conferinta AchieveGlobal din USA, m-am dus pana in Portland ca sa-l cunosc pe autor. Din cartea aceasta am sa amintesc o fraza pe care abia de doi ani o internalizez cu adevarat: „Nu am auzit pe nimeni pe patul de moarte sa regrete ca nu si-a petrecut mai multe ore la serviciu“.
Toate organizatiile studentesti obtin mai mult sau mai putin aceleasi rezultate in timp ce liderii lor sunt tensionati, frustrati si cam tristi. Si toate astea pe baza de voluntariat! Nu vi se pare ca seamana izbitor cu ceea ce se intampla in companiile din Romania si din lume? Diferenta notabila e ca in business exista salariul.
Cum ar fi daca am putea avea un altfel de “Let’s do it Romania”, promovand o altfel de curatenie, o curatenie a mintii noastre?
Ziua 298, luna octombrie, anul 2010… ca un urs amortit dupa hibernare, tarsaindu-si alene un picior, lumea iese incet, incet din recesiune.
"Cu multi ani in urma, oamenii convietuiau in largi comunitati familiale, castigandu-si existenta din munca pamantului si cresterea animalelor...".
