Daca n-a prea avut pana acum, o sa aiba pentru ca in vacanta veti avea de la noi de citit despre respect. Pentru o tema de vacanta e destul de grea, dar aveti timp suficient sa aprofundati.

Va amintiti cu siguranta de unul dintre spoturile publicitare la coniacul Unirea: un grup de muncitori sta la o vorba in timp ce Dorel sapa alaturi o groapa, cu tarnacopul. Loveste cu nadejde o data, de doua, de trei ori, pana nimereste un cablu electric pe care-l sectioneaza.

Traim vremuri dominate de competitie. Nu mi-e clar daca suntem genetic procopsiti cu spiritul ei sau daca il deprindem cu timpul. Cert e ca asa ne purtam, ca intr-un concurs cu miza declarata sau nu. S-a ajuns chiar sa se afirme ca suntem super sau hiper-competitivi. In spatiul business-ului privat exista instrumente care pot masura cu destula precizie aceasta dimensiune. Pentru restul vietii noastre nici nu e nevoie de "competitormetru". Se vede cu ochiul liber.

Sociologii au stabilit ca noi, romanii, suntem colectivisti, si nu individualisti, ca majoritatea celorlalti europeni. Va reamintesc studiile realizate in 2005 de Gallup si Interact, dupa metoda lui Geert Hofstede, asupra valorilor si comportamentului romanesc.

Ideea pentru editorial nu se lasa prinsa. O caut la telefon, o urmaresc printre franturile de dialog cu prietenii, mimand atentia la ceea ce spun, o adulmec in mirosul de strada incinsa, asteptand la stop. Nu vine si pace! Asa e cu ideile. Probabil ca stiti. Vin cand te astepti mai putin si lipsesc cu desavarsire cand iti arde buza dupa ele. Bine, acum sa nu va inchipuiti ca am capul gol! Doar ca eu ma refer la ideea potrivita.

Ajung la eveniment cu un sfert de ora mai tarziu. Si-asa e al doilea pe ziua de azi. Mi se pare neinspirata locatia. Nu puteau sa aleaga ceva mai centru?! N-am pierdut nimic, nici n-au inceput speech-urile... cafea, suc, dar la ceva de mancare nu s-au gandit? Mai incolo? Sper sa nu se intinda prea mult. Ah, uite-l si pe boss-ul de la LLL si pe Popescu...

Big Four a suferit saptamana trecuta, in Romania, o grea pierdere. Sufletul unui angajat al uneia dintre marile companii de audit si consultanta s-a ridicat la ceruri. Un destin nefericit pe care-l plang cu toata compasiunea...

Chestia asta cu delegarea e un fel de aruncare cu capul inainte. Poti sa stai pe marginea bazinului silabisind din manualul despre saritul in apa, oricat. N-o sa-ti foloseasca pana nu incerci singur. Te arunci, iesi cumva la suprafata si vezi ce-ai gresit si ce nu. Data urmatoare faci mai bine: gasesti omul mai potrivit cu sarcina, formulezi mai bine obiectivele, aloci mai corect resursele si delimitezi mai clar aria de responsabilitate.

Cand am stabilit data la care urma sa aiba loc a doua editie a Conferintelor Cariere, peisajul era gol. Am pus mana streasina la ochi si nu se vedea nimic pe o raza de o luna.

La fluierul arbitrului, jocul se opreste, jucatorul vizat intinde mana catre cel prabusit pe gazon, il ajuta sa se ridice si mormaie ceva care poate sa semene a scuza. Asa arata o scena-standard de fair-play pe terenul de fotbal. "Am gresit, imi pare rau". Englezii, atunci cand au inventat jocul, au gasit si aceasta formula de iesire eleganta din penibil. In timp, aria ei de acoperire s-a extins, ajungand, iata!, sa o putem invoca si in business.

Ati aflat probabil ca se incearca sau nu se mai incearca nimic, s-a decis deja ca sloganul pentru promovarea imaginii tarii noastre in lume sa fie "fabulospirit". N-o sa sar cu gura pe el. Se gasesc destui care s-o faca. Nici n-o sa-l laud. Dar ma ofer voluntar sa asigur, in eventualitatea ca brandbuilderii au nevoie, posibile motive pentru care sloganul sta in picioare.

Celor ingrijorati ca tarisoara noastra va ajunge depopulata la un moment dat am sa le dau o veste buna: stiu cel putin o persoana care va ramane pururi aici. Am vazut-o, exista. Si e suficient de tanara ca sa ne asigure viitorul.

O stire galbena a traversat in ultimele saptamani coloanele paginilor de stiri. 200 de chinezoaice l-au atacat cu linguri si furculite pe directorul unei fabrici de textile din Bacau.

Pe mine, momentul intrarii in UE m-a prins acasa. Adica, in fine, chiar atunci, la ora zero, eram in Piata Universitatii, dar vorbesc de zilele urmatoare. Vacanta de sarbatori - mici euforii de cititor si mari ragazuri de lene... Asa stand lucrurile, integrarea nu m-a durut. Ba chiar m-a bine-dispus.

In vreme ce teambuilding-ul clasic si-a consumat resursele de credibilitate, iar trainerii sunt nevoiti sa se autodepaseasca in creativitate ca sa mai poata castiga adepti, exista perioade din an cand, la nivel organizational sau familial, mancam teambuilding pe paine, fara sa ne dam seama.

Scriem de vreo patru ani pentru voi. De tot atata vreme, dam cu nasul de contextul in care munciti. Intrebam (uneori, ni se raspunde), ascultam, vedem, mirosim. S-au adunat multe intamplari si impresii. Li se poate spune experienta. Pe baza ei, am decis schimbarea.

Frumos ar fi din partea mea ca, la final de vacanta, sa astern pe hartie un luminos mesaj de buna regasire. Sa va felicit ca ati "supravietuit" distractiei sau glorioasei ramaneri in activitate si sa va urez spor la munca in noul sezon. Dar nu pot.

Joi, 30 martie 2006. Miezul noptii. Totul s-a terminat cu bine. Pot sa ma culc linistita. La ora cand cititi aceste randuri se joaca sau se va fi jucat returul. Nu pot anticipa ce echipa isi va fi castigat dreptul de a merge mai departe in competitia europeana. Am sansa de a nu tine in mod special cu una dintre ele. Sansa care m-a lasat si in tur libera de tensiunea scorului. Am putut asadar sa observ celelalte mize puse in joc.

In discutiile oficiale, cu reportofonul pornit, sau in dialogurile formale prilejuite de cate un eveniment, noi, jurnalistii, intalnim doar oameni fericiti. Care nu se pot opri din a aprecia virtutile postului pe care il ocupa si ale companiei din care fac parte.

Iau pixul in mana si incep sa scriu. Nu merge. Schimb pixul. Alta hartie. Nimic. Poate cu picioarele in apa. Nici asa. incerc cu mana la frunte, intr-o atitudine fortat ganditoare.