Ecologic vorbind, decembrie e o "luna-dezastru". Daca peste an predicam si, uneori, chiar practicam un comportament "verde", cand se da semnalul sarbatorilor de iarna, parca ne ia Dumnezeu mintile. Ritualurile de petrecere au o semnificativa componenta de sacrificiu. Cu ce sa exemplific mai intai? Cu sutele de mii de brazi si molizi taiati in asteptarea cumparatorului, oricine-o fi el: taticul mustacios cu fiul de mana, soferul insarcinat sa decoreze birourile institutiei de stat, tanarul la costum intreband daca poate plati cu card cheltuiala pe cetina a multinationalei sau bunicuta ezitand intre cateva ramurele de la varf si un pui de conifer...

Zilele trecute mi-a picat in mana o carte, o culegere de texte intitulata "Umor cu premeditare", scoasa de Cotidianul la Editura Univers. Deschid la sumar si fireste ca il descopar printre alti autori pe Caragiale, cu "Situatiunea".

Tot observand in ce fel se reflecta fenomenele globale la nivelul tarii noastre, am ajuns la o concluzie sau, mai bine zis, am fost nevoita sa-mi imaginez singura un scenariu: la granitele noastre, stau umar la umar niste baieti purtand fiecare cate un metru patrat de oglinda. Ei sunt actionati, ca niste piese dintr-un mecanism automat, de la un centru. Conform comenzilor primite din creierul masinariei, baietii isi rotesc in asa fel oglinzile incat ce se intampla afara, dincolo de granite, se reflecta si inauntru. Dar, stiti cum e cu oglinzile. Uneori ce vezi in ele iti convine, alteori te dezavantajeaza.

Pe 15 octombrie, Camera Deputatilor a votat proiectul de modificare a ordonantei privind sustinerea familiei pentru cresterea copilului. Potrivit acestuia, persoanele care intra in concediu pentru a-si creste copilul, o pot face pe durata a doi ani, timp in care primesc drept indemnizatie 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni. Ca optiune, ramane valabila si indemnizatia fixa de 600 de lei pentru persoanele care n-au lucrat in perioada anterioara deciziei de a creste copii.

Probabil ca va imaginati si singuri, fara ajutorul meu, ca in avanpremiera evenimentului pe care revista noastra l-a organizat impreuna cu Human Invest, ne-am documentat serios in problema leadershipului feminin. Oricum, n-o faceam pentru prima oara. Rezultatul cercetarilor, virtuale sau livresti, n-a fost de natura dramatica. N-am gasit vreo dovada coplesitoare in stare sa ma indigneze sau enerveze, oricat mi-ar fi placut. Ca e in mana lui sau a ei, si aici toti guru sunt de acord, leadershipul are aceeasi definitie: viziune si capacitate de a inspira si motiva.

"Generatia Y" face parte din viata mea. Am privilegiul de a fi mama a doua dintre exponentele ei, membra a unui grup literar de varsta Y si colega a altor cativa igreci. Deloc intamplator, cel care semneaza articolul dedicat acestui segment de populatie este si parte din el. Ca s-a identificat cu eroii povestii si, deci, a scris in cunostinta de cauza, sau ca a fost doar inspirat (ca de obicei), articolul despre "Generatia Acum" i-a iesit foarte bine. Vi-l recomand cu caldura spre lectura si luare aminte. Ceea ce am facut si eu.

La inceput de septembrie, Clujul a strigat adunarea pentru ceea ce avea sa se numeasca primul congres de resurse umane din Romania. HR-i, consultanti, psihologi, profesori, jurnalisti si freelanceri s-au urcat in masini, avioane si trenuri si-au pornit spre inima Ardealului. Cei de prin partea locului s-au rezumat la urcatul in pantofi, mai ales daca erau cu toc. Eu si colega mea, Miruna, am ales trenul. Dus-intors. Am revenit acum in Bucuresti, adica au trecut deja cateva zile de la experienta noastra CFR-ista, si tot nu stiu daca am facut bine. Nu daca am facut bine participand la eveniment, care a meritat pe deplin prezenta noastra, ci daca am ales corect trenul, in loc de altceva.

Dupa cum se poate vedea cu ochiul liber, am revenit in activitate. Altfel spus, vacanta s-a terminat. Imi imaginez ca v-ati descurcat si fara noi, desi v-a fost greu!, si ca ati supravietuit caldurii. Si eu la fel, daca ma-ntrebati. Ce-am facut in concediu? Pai, cred ca am fost foarte originala, in sensul ca am cam stat pe-acasa, cu televizorul vesnic deschis. Asa se face ca, dupa 16 zile de Olimpiada, am ajuns doctor in domeniu. Timpi, inaltimi, viteze, greutati... le-am avut pe toate la degetul mic, pret de cateva ore (ca nu stau prea bine cu memoria).

Nici nu stiu de ce discutam despre perfectionism, pentru ca, practic, nu exista ceva perfect, cu exceptia creatiei divine. Poate doar arta sa aiba in ea germenii frumosului absolut. Maiastra lui Brancusi, de exemplu. Dar si aici ar fi loc de indoiala. E desavarsit ceea ce vedem noi in ea. Dar n-avem de unde sti care a fost planul initial al maestrului. Daca nu cumva vreo conditionare materiala nu l-a oprit din cioplit si slefuit, iar ceea ce admiram acum nu e, fata de intentia lui, decat o etapa catre ce va fi fost sa fie, dar n-a fost.

Reflectand la mandria lucrului bine facut, am ajuns cu gandul la artisti, la creatorii de arta. Pentru ca nicaieri nu e mai evidenta asumarea lui "a face" decat intr-o opera de arta. Cartea poarta semnatura, pictura poarta semnatura, simfonia - la fel. Chiar si podul peste ape sau o constructie maiastra pot avea gravat undeva numele celui care le-a conceput. Daca n-as fi prea modesta, as adauga la insiruire si articolele jurnalistilor.

O noua generatie de Erismatici, a cincea, si-a luat zborul. De data aceasta, am facut si eu parte din stol, n-am mai stat pe banca de rezerve, falfaind in gol, nerabdatoare, din aripi. 100 de zile de zbor inalt, ametitor de inalt, uneori. Periculos de planat, cu motoarele fortate sa taca, alteori... Dupa cele 2.400 de ore de antrenament, pot vorbi in cunostinta de cauza. Stiu care e menirea proiectului Erisma.

La capatul unei lungi asteptari, tensionata gradat de organizatori, Jack Welch a venit la Bucuresti. Am fost printre cei 1.000 de oameni care s-au putut rasfata ascultandu-l si ma grabesc sa va impartasesc propriile emotii.
E greu sa mai fii original cand e vorba despre un personaj pe care presa internationala l-a avut atata vreme in varful stiloului. I s-a spus "Neutron Jack", "managerul secolului" sau "cel mai bun CEO". Am ales sa-l numesc legendar, impresionata fiind de longevitatea carierei sale in General Electric.

Recunosc, nu sunt o impatimita a vizitelor la muzeu. Cand ma duc intr-un loc nou, la noi in tara sau aiurea in lume, primul lucru pe care vreau sa-l vad este piata, targul, bazarul, strada. Si nu pentru oportunitatile de shopping, cum ati putea crede, doamnelor, ci pentru contactul cu oamenii, domnilor! Imi place sa vad lume, sa simt mirosuri, sa aud glasuri, sa urmaresc pasi, reactii, gesturi, bagaje...

Stiati ca numele hipermarketului Orhideea isi are radacinile, la propriu si la figurat, in mijlocul secolului al XIX-lea? Iata care este, pe scurt, povestea sa: in 1837, un tanar scotian de numai 17 ani, Effingham Grant, se stabileste la Bucuresti. Este fratele lui Mary, cea care va deveni sotia lui C.A. Rosetti. Effingham devine secretarul consulatului Regatului Unit al Marii Britanii la Bucuresti. Prin casatoria cu Zoe Racovita, nepoata lui Dinicu Golescu, mosteneste o parte a mosiei Golestilor, situata in zona Cotroceni - Regie - Gara de Nord. Pasionat fiind de gradinarit, isi amenajeaza o sera in care cultiva cu predilectie orhidee. De aici si numele strazii, pastrat pana astazi, luat si de centrul comercial. Aceluiasi personaj i se datoreaza si onomastica podului din vecinatate si nu numai...

La vremea cand veti citi editorialul meu, problema Invierii Domnului se va fi transat. Doar cateva felii de cozonac vor fi ramas uitate si uscate pe vreun platouas. Dar, acum, cand suntem inca in ajun, starea de spirit este alta. Faptul ca in redactie nu miroase deloc a sarbatoare si ca, in loc sa va incurcam prin trafic, stam cuminti si cautam ultimele greseli care s-au strecurat prin texte este o exceptie de la regula.

Initial, as fi vrut sa scriu ceva despre Summit. Cateva reflectii post eveniment. Mai ales pentru ca proximitatea indecenta a redactiei noastre de Palatul Cotroceni ne-a dat ceva batai de cap. Si nu ma refer doar la interdictia de a mai parca masina pe o raza tot mai mare de la o zi la alta. Desi chiar si asta m-a facut sa descopar ca cel mai apropiat loc de parcare cand sunt la serviciu este in spatele blocului meu din Colentina.

Era normal sa se ajunga aici, mai devreme sau mai tarziu. Chiar ma miram de atata liniste. Cum adica, numai angajatii la stat vor mai mult? Doar ei stau cu pixul pe hartie si compara inflatia de anul trecut cu cea de acum si vechea putere de cumparare cu cea actuala? Dupa tacerea din spatiul privat asa parea ca este. Sau asa a fost. Nu mai e.

Sezonul de primavara la evenimente este in plina desfasurare. Avem in meniu proiecte, programe, workshopuri, conferinte, seminarii, scoli sau module, pe alese. Daca le iei in serios pe toate risti sa-ti pierzi si directia, nu numai propria agenda. Confirmate selectiv, dupa gust si interese, sunt un sport bun. Si daca le onorezi cu prezenta, dar si daca doar le inventariezi, iti poti crea impresia unui apetit insatiabil de invatare si aflare al neamului. Altfel spus, poti crede ca romanii lucreaza continuu la propria formare ca specialisti si manageri.

Ne aflam in plina epoca a angajatului. Ca de obicei, reactia fata de o astfel de constatare depinde de malul pe care te gasesti. Daca esti in grupul restrans al cautatorilor de job, iti freci mainile de bucurie. Daca faci parte din multimea angajatorilor, poti spune ca ai trait si zile mai bune.

M-am intalnit zilele trecute cu o idee. Dupa ce mi-am consumat invidia ca nu-mi venise mie mai intai, m-am incurajat ca o simtisem si scrisesem deja, intr-o forma sau alta, despre ea. Asa ca ma consider indreptatita sa v-o prezint. Munca se muta dupa om, nu mai alearga el dupa ea, ca pana de curand. Mi se pare genial.