Acum un an, cand finlandezii de la Nokia au anuntat ca vor deschide o fabrica in Romania, stirea a ramas de interes local. Nici cand au spus ca urmeaza sa angajeze mii de oameni la Jucu, nu s-a nelinistit nimeni prin Europa. Acum, la anuntarea deciziei de a inchide fabrica de la Bochum, Germania a devenit foarte vocala.

Chiar daca a trecut mai bine de o luna de atunci si chiar daca nu va mai sta mintea la sarbatori, am decis sa va relatez o intamplare care merita sa ne puna pe toti pe ganduri. In toiul petrecerilor corporatiste care prefatau vacanta de iarna, am primit o invitatie: KPMG organizeaza "Craciunul parintilor". Citita in graba, parea o intalnire pe care compania o punea la cale intre Mos Craciun si copiii angajatilor. Mai vazusem filmul... Abia la telefon m-am lamurit asupra tematicii si, curioasa, am dat curs invitatiei.

Ma tot sucesc si invartesc in jurul foii. Nu gasesc inca drumul catre voi. Nu stiu de ce, dar de data asta, mi-e mai greu sa dau drumul cuvintelor spre tipar. Ba da, stiu de ce: pentru ca mi-e teama ca va las prea mult timp singuri, fara editorialele mele. (De parca ar conta!?) Cum ne vom reintalni abia pe 24 ianuarie 2008, sunt cumva tentata sa scriu asigurator, acoperitor, sa ajunga o luna si ceva...

Eu cred ca suntem, totusi, formidabili. Mai ales daca se uita cineva la noi de sus, de acolo de unde nu se vad scamele de pe umar si de unde nu se aude scrasnetul din dinti. O mica inaltime, de elicopter, sa zicem, ne avantajeaza de minune. Ce se vede de acolo?

Saptamana trecuta, PR-ul romanesc si-a adjudecat microfonul. Am ales sa asist la conferinta dedicata "Comunicarii prin cultura". Nume mari anuntate ca vorbitori, companii pe masura. Inocenta cum ma stiti, ma dusesem pregatita pentru o infuzie spirituala. Teatru contemporan, o suita pentru pian, cateva exponate neorealiste zvarlite prin holurile Operei... Ma gandeam chiar ca voi auzi vreun GM rostind emotionat versuri din propriul volum...

De la inceput trebuie sa stiti ca nu ma aflu in solda programului Erudio. Chiar daca am scris si, probabil, voi mai scrie mult despre el. Ma intereseaza ca fenomen, ca experiment, in primul rand. Iar la ultimul eveniment organizat sub auspiciile sale mi-am auzit gandurile exprimate de chiar dascalii programului. Spunea Mircea Cartarescu: "Exista doua lumi: business-ul si cultura. Aici, cele doua se intalnesc si isi dau mana, desi se invidiaza".

Curajul, in sensul faptelor de arme si de vitejie pe care titlul de pe coperta il sugereaza, nu mai exista. El a ramas un atribut desuet, o metafora aproape exclusiv romanesca. Ne-am ambitionat totusi sa-l cautam printre valorile cotidiene ale mediului de afaceri.

Ceea ce am crezut a fi o tema generoasa, pretabila la savuroase luari de cuvant, s-a dovedit a fi iarasi un subiect tabu. Care networking? Nu stiu, n-am auzit! Abia daca am gasit cativa interlocutori dispusi sa dea perdeaua putin la o parte ca sa zareasca si jurnalistul ceva.

Intamplarea face ca acest numar al revistei noastre sa gazduiasca in paralel o discutie despre stilul de management si un interviu cu Neagu Djuvara. Nu-mi mai amintesc care dintre idei a fost prima. Nici n-are importanta. Cert este ca dupa ce am vazut ambele texte in pagina am facut legatura. M-am aplecat din nou asupra raspunsurilor domnului profesor si am realizat ca ceea ce sporeste farmecul oricarui dialog cu domnia sa este stilul.

Nu stiu ce ati facut voi, dar eu am petrecut un concediu foarte national. Adica plin de contraste. Sejurul la mare a pendulat intre bucuria de a privi valurile despletindu-se si mirosul algelor lasate sa putrezeasca pe mal sau intre surpriza tipatului de pescarus si disconfortul turismului pe intuneric. Pare ca pe litoral omul inca se mai straduieste sa infranga frumusetea naturii... Experienta moldava mi-a dat frisoane in alt registru. Acolo am descoperit ca se poate trai astazi, in conditiile de ieri, la standardele de maine. Dar, sa le luam pe rand.

Daca n-a prea avut pana acum, o sa aiba pentru ca in vacanta veti avea de la noi de citit despre respect. Pentru o tema de vacanta e destul de grea, dar aveti timp suficient sa aprofundati.

Va amintiti cu siguranta de unul dintre spoturile publicitare la coniacul Unirea: un grup de muncitori sta la o vorba in timp ce Dorel sapa alaturi o groapa, cu tarnacopul. Loveste cu nadejde o data, de doua, de trei ori, pana nimereste un cablu electric pe care-l sectioneaza.

Traim vremuri dominate de competitie. Nu mi-e clar daca suntem genetic procopsiti cu spiritul ei sau daca il deprindem cu timpul. Cert e ca asa ne purtam, ca intr-un concurs cu miza declarata sau nu. S-a ajuns chiar sa se afirme ca suntem super sau hiper-competitivi. In spatiul business-ului privat exista instrumente care pot masura cu destula precizie aceasta dimensiune. Pentru restul vietii noastre nici nu e nevoie de "competitormetru". Se vede cu ochiul liber.

Sociologii au stabilit ca noi, romanii, suntem colectivisti, si nu individualisti, ca majoritatea celorlalti europeni. Va reamintesc studiile realizate in 2005 de Gallup si Interact, dupa metoda lui Geert Hofstede, asupra valorilor si comportamentului romanesc.

Ideea pentru editorial nu se lasa prinsa. O caut la telefon, o urmaresc printre franturile de dialog cu prietenii, mimand atentia la ceea ce spun, o adulmec in mirosul de strada incinsa, asteptand la stop. Nu vine si pace! Asa e cu ideile. Probabil ca stiti. Vin cand te astepti mai putin si lipsesc cu desavarsire cand iti arde buza dupa ele. Bine, acum sa nu va inchipuiti ca am capul gol! Doar ca eu ma refer la ideea potrivita.

Ajung la eveniment cu un sfert de ora mai tarziu. Si-asa e al doilea pe ziua de azi. Mi se pare neinspirata locatia. Nu puteau sa aleaga ceva mai centru?! N-am pierdut nimic, nici n-au inceput speech-urile... cafea, suc, dar la ceva de mancare nu s-au gandit? Mai incolo? Sper sa nu se intinda prea mult. Ah, uite-l si pe boss-ul de la LLL si pe Popescu...

Big Four a suferit saptamana trecuta, in Romania, o grea pierdere. Sufletul unui angajat al uneia dintre marile companii de audit si consultanta s-a ridicat la ceruri. Un destin nefericit pe care-l plang cu toata compasiunea...

Chestia asta cu delegarea e un fel de aruncare cu capul inainte. Poti sa stai pe marginea bazinului silabisind din manualul despre saritul in apa, oricat. N-o sa-ti foloseasca pana nu incerci singur. Te arunci, iesi cumva la suprafata si vezi ce-ai gresit si ce nu. Data urmatoare faci mai bine: gasesti omul mai potrivit cu sarcina, formulezi mai bine obiectivele, aloci mai corect resursele si delimitezi mai clar aria de responsabilitate.

Cand am stabilit data la care urma sa aiba loc a doua editie a Conferintelor Cariere, peisajul era gol. Am pus mana streasina la ochi si nu se vedea nimic pe o raza de o luna.

La fluierul arbitrului, jocul se opreste, jucatorul vizat intinde mana catre cel prabusit pe gazon, il ajuta sa se ridice si mormaie ceva care poate sa semene a scuza. Asa arata o scena-standard de fair-play pe terenul de fotbal. "Am gresit, imi pare rau". Englezii, atunci cand au inventat jocul, au gasit si aceasta formula de iesire eleganta din penibil. In timp, aria ei de acoperire s-a extins, ajungand, iata!, sa o putem invoca si in business.