Generația mea, generația X, a crescut cu teama de schimbare. Schimbare de orice – de școală, de locuinţă, de statut social, de țară, de profesie nu mai spun. Oamenii erau angajați pe viață la joburi care le plăceau sau nu, mergeau resemnați la același „serviciu” care le asigura traiul zilnic și cam atât. 

Nu mi-a plăcut în clasele I-VIII. Nu pentru că nu mi-a plăcut cartea. Bine, uram matematica, dar aceasta este altă problemă! Tot ceea ce m-au învățat părinții s-a dus pe apa sâmbetei. Încă din prima zi de școală, când un băiețel a "sunat" clopoțelul. 

Leadershipul este un termen des invocat, mai ales în mediul corporate. Cei care ocupă poziţii de top management în cadrul multinaţionalelor se bazează, în toate acţiunile pe care le întreprind, pe acest concept.

Talentul lui muzical s-a manifestat devreme şi semnificativ. în jurul vârstei de patru ani, fascinat de muzica militară pe care o auzea rasunând într-o cazarmă vecină precum şi de melodiile populare cântate necontenit de muncitorii cehi ce se înghesuiau în taverna tatălui său…
Înțelegerea mea muzicală pentru el s-a manifestat târziu. 

În ultima vreme, am văzut tot mai multe reproșuri la adresa tinerilor de până în 30-35 de ani. Unii manageri sau autointitulați „specialiști” în piața muncii îi acuză că sunt mofturoși la job, că se plictisesc (prea) repede, că nu se implică atât cât ar trebui în sarcinile de serviciu, că-s pretențioși peste măsură, că n-au simțul responsabilității sau că vor să ardă etape în carieră.

„Bună dimineața! Ce faceți?”, mă întreabă managerul unei companii de software. „Bine”, îi răspund eu. „Merg spre birou”. „Eu am renunțat să mai merg la birou”, spune el. „Nu vreau să-i stresez. Eu mă enervez repede și prefer să-i las să lucreze în liniște. Ei și-au ales biroul, l-au aranjat cum au vrut, eu nu trec pe acolo, nu-i stresez...” „Și câți angajați aveți?”, îl întreb eu. „Vreo 40”. Managerul nu este nici pe departe din generația milenialilor așa cum ați putea crede. Dar nu despre mileniali este acest articol ci despre cum gestionăm emoțiile la locul de muncă.  

N-aş şti să vă invit la o dezbatere despre educaţie decât atrăgându-vă cu o poveste. Una desprinsă din mitul „tinereţe fără bătrâneţe“, un elixir care se pare că vine la pachet neapărat cu nişte educaţie.

Reporter: “De mâna când aţi scris ultima dată?”, Mihai Șora: “În urmă cu o oră sau două. Eu scriu de mână”, Reporter: “Dar la calculator aţi scris vreodată?”, Mihai Șora: “Cu destul de multă caznă”…

Probabil că știi întâmplarea de săptămâna trecută de la Odorheiu Secuiesc, unde un flăcău pus pe scandal și faimă online a reclamat că o vânzătoare de la Kaufland nu l-a servit pentru că vorbea în limba româna. 

Ce trebuie să facem pentru a avea un parcurs profesional bun? Invariabil, răspunsul e acelaşi: să muncim cât mai mult. Dar câţi dintre noi sunt dispuşi să facă acest sacrificiu? Ce ne motivează să ne focusăm pe carieră?

Petyr Baelish este unul din personajele memorabile ale serialului Game of Thrones. Uneltirile şi planurile sale sunt de-a dreptul machiavelice. Se uită în ochii interlocutorului şi, din câteva vorbe, l-a convins să creadă în ce spune, cu toate că minte cu neruşinare.

Nu are scrupule, iar singurul său scop este să ajungă cât mai sus pe scara ierarhică, indiferent de câte persoane trădează sau câte cadavre lasă în urmă (la propriu) ori câte conflicte iscă.

Un studiu recent arată ceea ce probabil că intuiai deja: opt din zece angajați din România cred că nu sunt îndeajuns de productivi din cauza șefilor. Evident că e în natura angajatului să își critice (mai mult, mai puțin, mai direct sau mai pe ascuns) superiorii și să dea vina pe ei când ceva nu îi iese, dar realitatea e că șefii români comit numeroase greșeli. 

Incredibila privire răscolită pe sub gene. Mâna prinzând dintr-o mișcare forfota mulțimii în admirație…

Zilele trecute vorbeam cu un tânăr antreprenor din generația Millenials despre ce înseamnă succesul, iar el considera că succesul înseamnă să-și permită zile libere la mijlocul săptămânii, chiar dacă asta presupune uneori să lucreze în weekend. 

„Sunt stresat la birou pentru că a venit un șef nou și chiar nu știu la ce să mă aștept”. Uite o frază pe care, dacă nu ai rostit-o, măcar ai auzit-o cel puțin o dată în viață. 

După experiența unui brand care există de aproape 22 de ani și care a agregat o comunitate de aproape două milioane de persoane, pot spune că am învățat să fac diferența între povești de succes și povești de valoare. Care e diferența?

Viața ne este influențată, în mare măsură, de deciziile pe care le luăm, atât pe plan personal, cât și profesional. Cu o umbră a neîncrederii care veghează asupra noastră, procesul de a lua decizii menite să ne schimbe cursul vieții devine unul complicat și îndelungat.

Petrecem atât de mult timp la serviciu, încât este bine de ştiut că satisfacția nu provine din mărimea pachetului salarial, nici din statutul pe care ni-l oferă funcţia, ci mai degrabă de la cei alături de care lucrăm.

Antreprenoriatul verde este un termen introdus de Gustav Berle, în cartea sa: The green entrepreneur: Business opportunities that can save the earth and make you money. Printre temele legate de reciclare, conservarea naturii și sursele de energie regenerabilă pe care le aducea în discuție, autorul introducea ideea că „gunoiul unuia este comoara altuia”.

Blocajul cu care ne confruntăm când vrem să atingem un obiectiv personal sau să facem o schimbare vine cel mai adesea din interior. Fiecare este împărțit între sine – ce este și ce își dorește să fie – și un periculos „anti-sine“, care îi deformează percepția. Probabil că nu există persoană care să nu se confrunte, la un moment dat, cu vocea acestui demon interior. Fie că ne desființează, fie că ne ridică în slăvi și ne face să ne considerăm „speciali“, această voce interioară ne creează o imagine falsă despre cine suntem cu adevărat.