"A plecat dintre noi". Asa te loveste, ca un trasnet din senin, vestea. Ingrata formulare! Ca si cum am fi stat alaturi, umar la umar, pana in ultima clipa, si, de-odata, el si-a ridicat mainile, devenite aripi, si s-a inaltat, scapand din centura de caldura a trupurilor noastre.
Ipocrita formula! Nu le suntem deloc alaturi, nici macar in preajma. Ii uitam, cel mai adesea, acolo, pe scena, grabiti sa ne jucam propriile roluri. De cand n-am mai fost la teatru?! De cand nu i-am mai vazut vreun film?! L-am uitat, dar el a jucat in continuare, seara de seara, asteptandu-ma, uitandu-se la final de spectacol catre scaunul meu, sa vada cat de mult mi-a placut. L-am uitat si poate si de asta a murit, s-a dus, nu mai este... Stefan...

Eu chiar nu mai stiu ce sa cred. Pana mai ieri (i s-a spus "vremea angajatului"), salariatul isi traia din plin gloria. Cu demisia in buzunar si cu ochii dupa oferta concurentei, isi putea permite sensibilitati de mimoza si spleen-uri de poet. "Ceilalti dau bonusuri mai mari, fac teambuildinguri in Creta, au sala de fitness, imi platesc MBA-ul..." Cum sa te pui cu un astfel de pachet?!

"Hi, I'm John Tschohl and I'm calling you from Romania". "Hello, John. I'm Dennis, TD Bank receptionist. What can I do for you?" "Dennis, what's the time now in USA?" "3.20 a.m., Sir..." Cam asa a inceput dialogul pe care, in mod spontan si inedit, John Tschohl (foto) l-a generat in sprijinul demonstratiei sale de Customer Service. Prilejul? Conferinta pe care a sustinut-o recent la Bucuresti, la initiativa filialei romanesti a Service Quality Institute.
Revista Cariere a fost partener media al evenimentului.

Intr-un orasel de 8.600 de locuitori din Germania, D"orentrup, functioneaza un sistem prin care oamenii pot aprinde luminile de pe strada, cu telefonul mobil. Persoana formeaza un numar si un cod, pe care le gaseste inscriptionate pe stalp. Un computer legat la reteaua electrica localizeaza felinarul si aprinde becul. Toata operatiunea dureaza doua secunde. In acest fel, curentul electric se foloseste economic, doar atat cat e nevoie, iar locuitorii orasului au controlul propriei securitati la vreme de noapte. In comuna Ibanesti, Romania, de cand cu criza si cu bugetele intrate la apa, primarul a decis "intunecatul public".

Acum, ca ne-am asezat copiii la casa lor (vezi nuntile din editorialul precedent) si ca s-a incheiat si Festivalul George Enescu, noi ce mai facem? Ca mai e pana la alegeri si nici Craciunul nu e prea curand... Pai, ce-ati zice de niste greva? E cu adrenalina si se potriveste cu stilul nostru nervos.

Cand am vazut-o pe prima, am zis ca e vreo excentrica incercand sa atraga cumva atentia. Se mai intampla sa remarci prin supermarketuri ciudati carora circuitele mintii le dicteaza iesiri in decor. La a doua insa, m-am luat de ganduri si, cu proxima ocazie in care mi-am regasit familia printre gondole, le-am povestit ce mi se petrece: "Vad femei cu bigudiuri pe cap, alergand dupa lucruri. Ce-o fi? Ia vedeti, am temperatura?" "N-ai. Si noi am vazut". Asa, deci. Erau reale, vii, iar eu ma simteam foarte bine, mai ales c-o vazusem si p-asta.

Ar trebui sa ni se potriveasca precum o manusa. Isteti suntem, inventivi suntem, prietenosi si empatici - la fel. Orice incercare, nationala sau internationala, de a ne caracteriza ca neam inventariaza sistematic aceste trasaturi. Ceea ce ne califica, potential, pentru rolul de furnizori de servicii.
Cu toate acestea, nici inainte, nici acum nu ne omoram dupa ele, ca "prestatori". Ponderea lor in PIB ne plaseaza sub media europeana, dar chiar si fara informatii statistice, putem certifica pe baza propriilor experiente ca serviciile nu ne vin ca o manusa. Poate ca un ciorap?!...

Urmeaza sa nu ne mai auzim, adica citim, pret de o luna, pe motive de vacanta. Poate parea nepotrivit la vreme de restriste sa intri in concediu, dar rutina e mai tare decat criza. Asa am prins narav si ni se pare cuvenit sa ne odihnim, cu ochii in soare, dupa un an de munca, chiar daca dinspre conturi semnalele nu sunt tocmai inaripate. Daca o facem totusi, daca scoatem calculatoarele din priza si oprim aparatele de aer conditionat, e pentru ca punctual, local sau cum vreti sa-i spuneti, mintea a inceput sa functioneze pe "avarie". Altfel spus, in speranta unei reveniri la normal candva spre toamna-iarna a tot ceea ce a luat-o razna in ultima jumatate de an, redevenim inventivi.

Din categoria vestilor bune legate de criza pe care v-am prevenit ca vi le voi da, va supun atentiei productivitatea. Am avut recent ocazia sa generez o discutie pe seama ei. Printre surprize, declaratia unui interlocutor: "Cand i-am intrebat despre productivitate, au recuzat-o, ca tinand de comunism". In mod absolut eronat, acest indicator este considerat de catre unii dintre oamenii de tip nou drept un atribut al acelui regim politic. Nimic mai fals.

Intotdeauna mi-au placut vacile. Bine, ii iubesc si pe caini. Si pe cai ii admir, dar vacile au ceva special. Sunt mari si previzibile. Mananca si dau lapte. Din lapte se face branza. Branza poate fi de mai multe feluri. Dulce sau sarata, in principal. Vaca are ochii mari si genele lungi. Se uita gales, merge incet si leganat. N-o intorci usor din drum. Are coarne, dar si le foloseste rar.

Fara indoiala, intrarea companiei General Motors in procedura de faliment este evenimentul anului. Dat fiind caracterul "exceptional" al momentului, am vrut sa aflu mai mult. Pe scurt, ceea ce am inteles despre GM se poate rezuma in 4 cuvinte: cronica unui faliment anuntat.

Observandu-mi minut cu minut ziua de munca si iscodindu-mi, poate, chiar si metehnele de timp liber, cineva ar putea spune despre mine ca sunt un mare cititor. Nu in sensul de cititor cu rang inalt, de opera exceptionala, ci de om care cu asta se ocupa in cea mai mare parte a timpului. Care din asta traieste. Recunosc, lucrurile chiar stau asa. Citesc, mai mult decat scriu, spre fericirea editorilor, alti mari cititori chinuiti. Pana la urma, asta ar putea fi o veste buna: s-a pierdut un scriitor (probabil, oarecare), dar s-a castigat un cititor de cursa lunga. Toata lumea - fericita!

Va amintiti, poate, ca intr-unul dintre trecutele mele editoriale promiteam sa va aduc in atentie cateva lucruri bune pe care hulita criza le va genera. A sosit vremea sa pun pe masa unul dintre ele. O sa-i spun generic "inventivitate". Recunosc ca folosirea acestui termen mi-a fost sugerata de eroul cover story-ului din aceasta editie, un brav inovator in sensul clasic al cuvantului. Dar eu voi numi inventiv nu doar pe cel care creeaza ceva acolo unde nu se afla nimic pana ieri, ci si pe cel care ia ceva-ul si-l tunde sau il coafeaza sau il vopseste sau doar ii schimba pozitia pentru a-l pune altfel in valoare. Sa ma explic.

La inceput, am crezut ca e un reflex al curateniei de Paste. Adica daca tot am ridicat dulapul si am vazut mizeria de sub el, hai sa stergem bine si pe jos si prin colturi... Asa mi-am tradus determinarea cu care, dupa tensionatele rectificari de buget, dupa dramaticele negocieri cu sindicatele, dupa arestarile pentru trafic de influenta ori coruptie, Guvernul s-a apucat de legea salarizarii unitare in sectorul bugetar. Pusa langa imperativul ca cele doua coduri juridice sa-si capete forma finala si sa fie aprobate cat mai curand, treaba asta cu salarizarea unica aproape ca incepuse sa ma induioseze.

Va este familiara imaginea unui om de afaceri stand in picioare cu mainile la spate, intr-o multime de oameni care vorbesc si gesticuleaza in jur? Ei bine, pozitia lui spune: "Nu te apropia de mine! N-am chef de conversatie!" Vi s-a intamplat ca in timp ce prezentati un produs sa fiti aprobat din cap de o persoana care simultan isi tuguie buzele? Nu mai lungiti vorba, nu-l intereseaza ce spuneti, e cu gandurile in alta parte. Dur, nu-i asa?

Nu-mi poate lua nimeni niciodata micul rasfat vicios al diminetilor. Sau, ma rog, mi-l poate fura vreun doctor ortodox, dar nu-i recomand sa se bazeze pe mine.
Ma trezesc si, inainte sa incep sa gandesc sau sa iau act de orice schimbare de decor ori vreme, din cativa pasi, ajung in bucatarie. Iau chibritul, aprind aragazul, apuc ibricul (intotdeauna lasat la vedere), il umplu pe jumatate cu apa, il pun pe foc si-mi aprind o tigara, asteptand clocotul.

In vitrina din sufragerie se afla o vaza. Mare si visinie. Cei mai multi din familie, cu exceptia mamei si a bunicului ("Cine-a murit?"), nu-si mai aminteau originea ei. O primisera cadou, o mostenisera, o cumparasera... Nu mai conta. Mama construise in jurul obiectului un adevarat cult. Cine venea in vizita trebuia sa o admire; pe raft, langa vaza, nu se mai aseza nimic in stare sa-i umbreasca stralucirea; era atinsa doar de maini mestere in arta stersului de praf...

A fost odata ca niciodata o piata. Ea se numea Romania. Cata vreme cumparatorii au avut bani in buzunar sau sansa creditului "doar cu buletinul", vanzarile au mers bine: ajungea sa fii prezent cu oferta pe raft ca sa speri ca omul va trece si pe la casa sa plateasca.

Cum s-a declansat actuala criza financiara aproape ca am inteles cu totii. Prin '90, legislativul american a "fortat" acordarea de credite ipotecare unor cumparatori insolvabili, in numele unor idealuri destul de nobile, initial. Treptat, acestea au fost amestecate cu alte instrumente financiare, impachetate frumos si vandute mai departe altor institutii financiare.

Sper ca nu va imaginati cumva ca n-am atacat serios in editorialele de pana acum criza pentru ca o ignoram. Nu-mi plac panica si isteria, nici la mine, nici la altii. Nu functionez bine sub zodia lor. De aceea, am amanat doar sa ma pronunt sau am impins eludarea ei pana in numarul trecut, cand v-am dat un semnal pozitiv despre cum ar trebui tratata: noua noastra revista HR Manager este de cateva zile o realitate pentru cititorii ei.