„Dacă am implementat reforme în cea mai săracă țară din lume, sunt pregătită pentru orice.”

Asta și-a spus Eliza Gereanu la întoarcerea din cea mai grea misiune a carierei sale: conducerea secției economice a Delegației Uniunii Europene în Republica Centrafricană. Un loc marcat de sărăcie extremă și instabilitate, dar și de forța oamenilor care trăiesc zi de zi între fragilitate și speranță.

Acolo, Eliza a coordonat programul de sprijin bugetar al Uniunii Europene, respectiv reforma finanțelor publice, coordonarea cu ceilalți donatori - FMI, Banca Mondială, African Development Bank, precum și dezvoltarea sectorului privat și cooperarea regională. A fost un rol complex, într-o țară cu nevoi uriașe și corupție endemică, dar în care a învățat că a fi creativ poate fi mai valoros decât a fi doar un bun economist. Și că, dacă găsești oamenii potriviți - oricât de puțini -, poți schimba destine.

„Am avut multă susținere, deși era foarte complicat”, își amintește Eliza. Extrem de complicat într-o țară în care reformele se negociază nu doar cu politicieni, ci și cu lideri ai unor grupări armate ajunși în guvern, care stau la aceeași masă cu absolvenți de Sorbona.

Dar, cu firea ei deschisă, veselă și optimistă - am stat mai bine de o oră de vorbă și mi s‑a părut surprinzător câtă căldură și bucurie poate aduce într‑o discuție cu atât de multe subiecte delicate, dificile -, Eliza a reușit să fie un adevărat catalizator. A găsit mereu căi de comunicare, soluții pentru a aduce împreună oameni de religii și culturi diferite, din tabere opuse: „Cred că este foarte important să aliniezi interesele pentru a avea succes în negocieri”.

Drept dovadă, la finalul mandatului, când i s-a organizat o petrecere de rămas-bun, i s-a spus: „Ai reușit imposibilul”... Petrecerea dedicată ei a adus la aceeași masă oameni care, în mod normal, nu și-ar fi vorbit, ba chiar s-ar fi putut răni dacă s-ar fi-ntâlnit pe stradă... țara este într-un război civil prelungit.

„Acesta e miracolul! Asta înseamnă Eliza”, au spus organizatorii. Iar în semn de recunoaștere, i-au oferit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Bangui - doar a zecea distincție de acest fel acordată în 60 de ani de cooperare internațională -, o onoare rar acordată și unică pentru cineva care nu avea rang de Ambasador.

Ca o carte deschisă

Sunt oameni care par să-și fi decupat viața în volume. Pentru Eliza Gereanu, fiecare capitol are altă geografie și alt ton: Ministerul Finanțelor din București, sălile de ședință ale Comisiei Europene, Delegația UE din Republica Centrafricană, un birou la Primăria Capitalei, grupuri de lucru la Bruxelles... Și, dincolo de toate acestea, pictura - un șevalet, pensule, culoare, gata oricând să reechilibreze totul.

În 2007, când a intrat în administrația publică, nu s-a așezat „cuminte” pe un scaun. A migrat, cum îi place să spună. Nu din capriciu, ci dintr-o curiozitate constantă și o dorință de nou pe care nu și le-a reprimat niciodată.

A absolvit Relații Internaționale, și-a completat drumul cu un master în Management financiar și bursier, încă unul în Comunicare și relații publice, și un Executive MBA la WU Executive Academy.

Nu și-a propus să devină politician. Nici nu simte nevoia: „Nu cred că am skillurile necesare. M-aș defini mai degrabă ca fiind puțin idealistă”. De aceea, recunoaște, a ales mereu conștient: „Prefer să-mi placă ceea ce fac”. Restul compensează cu proiecte paralele și cu pasiuni care o încarcă, îi aduc liniște și bucurie.

În prezent, lucrează în Direcția de relații financiare internaționale. Coordonează dosare, reprezintă Ministerul Finanțelor în subgrupuri tehnice ale Comisiei și Consiliului European pe teme cu impact: euro digital, inteligență artificială, protecția consumatorilor de servicii financiare, cooperarea regională a piețelor de capital, relația cu BERD. „Nu lucrez singură, suntem o echipă”, punctează clar. Dar în spatele acestei propoziții scurte stă o muncă intensă, din aceea care nu încape în breaking news: negocieri, note, argumente, consecvență.

Întoarcerea acasă: răbdare și „nervi buni” După ani petrecuți în instituții internaționale de prim rang, întoarcerea în administrația publică românească a însemnat mai mult decât schimbarea adresei de birou. A însemnat revenirea într-un sistem marcat de mentalități greu de clintit, procese fragile, în mare parte nedigitalizate, resurse limitate și beneficii incomparabile.

Vorbește sincer, fără menajamente, despre tot. Despre sistemul mastodont, greu de reformat, despre ingerința adâncă a politicului, dar și despre oamenii-redută, cei care, în ciuda a tot, fac lucrurile să funcționeze.

„E ușor să judeci din afară”, spune răspicat, ca un răspuns la criticile tot mai multe îndreptate spre angajații din sistemul bugetar: „Vino și vezi dacă poți face altfel, strict cu ceea ce ai la dispoziție!”.

Și nu lasă afirmația în aer - explică. De exemplu, ea lucrează deseori pe laptopul personal ca să poată fi eficientă. Uneori își plătește din buzunar o parte din costurile delegațiilor, pentru că diurna nu acoperă tot. Lucrează mult dincolo de cele 8 ore.

Și tot fără ocol vorbește și despre salariile „rușinoase” - rușinoase în ambele sensuri: unele, într-adevăr, dar cele mai multe mici în comparație cu responsabilitățile, miza postului ori cu nivelul de plată al colegilor din alte țări: „Din păcate, sectorul public nu te remunerează în baza competențelor. Investești în educație, inclusiv într-un MBA, și rezultatul... Ești blocat într-un sistem de tip grilă unde, indiferent cât faci, ești remunerat la fel”.

Dar... „eu nu am avut nicio susținere politică”, adaugă simplu, fără să dramatizeze. Știe că fără sprijin și resurse, anumite roluri nu pot livra la nivelul așteptărilor sau te pot obliga la compromisuri care golesc munca de sens. Și mai știe că, în ciuda zgomotului de fond, sistemul încă funcționează datorită unei minorități de oameni care cred în ceea ce fac. Oameni cu valori simple, ne-spectaculoase: corectitudine, răbdare, respect pentru proces. Poate sunt puțini, dar ei sunt cei care țin ușile deschise.

De la G20 la „firul ierbii”

La Comisia Europeană, Eliza a făcut parte dintr-o unitate responsabilă cu coordonarea instituțiilor financiare internaționale, a reprezentat COM la diferite grupuri de lucru, printre care și grupul de lucru al G20 pe investiții în infrastructură.

Erau puține femei la masă; probabil era cea mai tânără. Reprezentarea UE și coordonarea cu statele membre îi dădeau greutate, dar autoritatea reală se construiește în timp, prin argumente, prin consecvență: „Femeile trebuie, de cele mai multe ori, să demonstreze mai mult decât bărbații că merită locul”. Nu o spune cu resentiment, ci cu luciditate.

În oglindă, la Primăria Capitalei a condus direcția pentru fonduri rambursabile și nerambursabile. A întâlnit specialiști foarte buni, dar și acolo, ca în toate celelalte instituții autohtone cu care a lucrat, a văzut și cât de mult politicul își întinde rădăcinile până la firul ierbii. „În organizațiile internaționale, chiar dacă unele funcții sunt politice, în rest nu ești lipsit de respect, de mijloace, de procese clare”.

ESG: necesar, scump și încă neînțeles

Deși nu e domeniul ei direct, Eliza a făcut din sustenabilitate subiectul lucrării de capstone la Executive MBA. A încercat să adune date din piață, a avut sprijin instituțional (ARIR, BVB, bănci și companii listate), dar răspunsurile nu au fost suficiente pentru o cercetare reprezentativă. A pivotat: a construit un plan de afaceri pentru o platformă care să ofere IMM-urilor și ONG-urilor un raport ESG simplificat, la costuri mici. De ce? Pentru că, în lanțurile valorice ale marilor companii, „dacă nu poți arăta că ești OK ESG, riști să fii scos din joc”.

Doar că implementarea, în realitate, e scumpă, de aceea rămâne greoaie. Nu doar la noi: întreaga regiune are reflexe de reticență când costurile sunt mari și beneficiile par abstracte. Platforma Elizei, gândită pentru „firul ierbii”, ar costa în jur de 300.000 de euro. ONG-ul ei - Asociația Parteneriat Civic pentru Dezvoltare și Incluziune - visează s-o facă realitate, dar până atunci alege să lucreze acolo unde poate schimba ceva cu resurse mici: educație financiară pentru adulți (nu doar pentru copii), wellbeing accesibil pentru cei care nu și-l permit, proiecte la marginea interesului public, mici proiecte pe comunități vulnerabile. „Mă duc unde nu vrea nimeni să meargă”, spune. Și, când o auzi, îți dai seama că nu e o figură de stil.

WUman Leader Hub Manager

Recent, toată această implicare i-a adus și o recunoaștere internațională: CEM al WU Executive Academy a nominalizat-o ca WUman Leader Hub Manager pentru România. Un rol care reflectă încrederea în potențialul ei de leadership și angajamentul de a sprijini comunitatea locală de absolvenți, mai ales prin promovarea leadershipului feminin.

„Această oportunitate este o bucurie și o mare responsabilitate pentru mine. Aștept cu nerăbdare să sprijin comunitatea noastră de alumni, să creez relații semnificative și să construiesc sinergii care nu doar că vor aduce schimbare, dar ne vor ridica pe toți”, spune ea.

Bucureștiul și cei șapte ani de‑acasă

Când vorbește despre România, Eliza nu cosmetizează: „E greu să trăiești aici, de la condus dimineața, când te enervezi pe toată lumea”. O doare lipsa celor „șapte ani de-acasă”. Și nu doar în trafic.

Dar enumeră imediat: concerte, operă, filarmonică, jazz, rock, nimic din ce coboară pe scenele orașului nu pare să-i scape. Asta o ține în București, pentru moment: „La Bruxelles sufeream din acest punct de vedere: puține evenimente, scumpe. Aici, cultura e vie și mai aproape de oameni”.

Bucureștiul e scump? Da. Dar nu ca Luxemburgul, unde un salariu de 7.000 de euro se topește în chirie, cheltuieli și mese din oraș: „Când am făcut calculele, am înțeles de ce n-am plecat”.

Tot calculele o fac, uneori, să bage mâna în buzunar pentru a acoperi găurile sistemului. Râde, dar nu cu amărăciune: „Poate, la un moment dat, povestea asta se oprește”.

Leadershipul răbdării

Din tot ceea ce povestește, se ridică o constantă: răbdarea. Într-un sistem în care e ușor să te frustrezi, Eliza alege să-și caute aliați, să argumenteze, să revină. Știe că nu va primi „mâine” o funcție de management doar pentru că o merită profesional. Dar știe și că nu e pierdută în neant, mulți îi apreciază munca: „Dacă nu am culoarea care trebuie, probabil rămân să fac bine ce fac. Și e în regulă”.

Și tocmai asta o face specială și îi asigură locul printre oamenii-reper. Pentru că povestea ei nu este despre funcții, ci despre cum înveți să nu uiți „pe cine vrei să ajuți”. Despre cum te ridici de două ori după fiecare ușă trântită. Despre cum îți cultivi nervii buni, ca pe un instrument de lucru.

Și, la final, despre cum rămâi om într-un sistem care, adesea, te încearcă. Iar până când sistemul se reașează, îți cultivi propriile reguli: bun-simț, muncă, respect, răbdare. Și, din când în când, culori.

Oameni, locuri și culoare. Eliza, în doar trei cuvinte

Eliza pictează de mică, în serii: perioade intense urmate de pauze lungi. Nu a făcut niciodată o școală de artă, are pur și simplu har. A expus deja în Italia (de două ori) și în Belgia, de Ziua Națională a României, la invitația Reprezentanței permanente pe lângă instituțiile UE.

La prima expoziție, în decorul superb de la Villa Giulia (Lago Maggiore), a vândut trei tablouri, deși expusese doar două, și a donat 50% din încasări pentru taberele copiilor cu autism (Kiwanis International).

La Bruxelles, un tablou a ajuns în sala bilaterală a Reprezentanței României, iar altele au intrat în colecții private. „Cel mai frumos mi s-a părut când un coleg de la Comisie și-a dorit un tablou pentru casa lui din Spania”, povestește râzând. Apoi râde și mai tare: „Asta mă face artist. Cred că, dacă vinzi, poți fi considerat artist!”.

Ce o ține aproape de șevalet? Ceva simplu: „Sentimentul acela fabulos, dincolo de tine însăți, când termini o lucrare care-ți place”.

Realitate sau mit?

În jurul funcțiilor publice circulă multe prejudecăți. Se spune adesea că, pentru a rezista într-o astfel de poziție, trebuie să faci compromisuri, să accepți presiuni și să renunți la propriile valori. Cum poate însă un lider din administrația publică să rămână integru și, în același timp, eficient pentru comunitate, în ciuda presiunilor și a limitărilor sistemului?

Am selectat pentru Eliza Gereanu patru dintre cele mai frecvente mituri din sectorul în care activează. Pe al cincilea am lăsat-o chiar pe ea să îl aleagă.

Așadar, realitate sau mit?

1.       Experiența internațională nu contează când te întorci în minister, aici regulile sunt altele.

Și realitate, și mit. Da, instituția te poate „izbi de perete” cu mesajul: „Ai uitat de unde ai plecat, aici lucrurile se fac altfel”. Dar, dacă te ridici, insiști și arăți cum experiența ta poate ajuta, devine utilă. Instituțiile sunt făcute din oameni, iar oamenii au rezistență la schimbare. Cheia: consecvență, răbdare, reziliență și multă energie.

2.       Raportarea ESG e doar o formalitate birocratică, un moft al marilor corporații, IMM‑urile n‑au de ce să se implice.

Nu sunt de acord - până la un punct. Da, este costisitoare și poate părea împovărătoare, iar statul ar trebui să compenseze cu programe inteligente. Dar dacă faci parte din lanțul unei companii mari care raportează ESG, ți se va cere dovada că ești „OK ESG”. Fără date, riști să fii scos din lanțul de aprovizionare. Nu e moft; e pragmatism și, pe termen mediu, o chestiune de supraviețuire economică și responsabilitate.

3.       Rolul de reprezentant al României la forumuri internaționale e mai degrabă ceremonial, nu influențezi cu adevărat direcții.

Depinde. Țările mari - Franța, Germania, uneori Italia - sunt mai vocale și mai influente. Dar și România poate conta, dacă își alege bine bătăliile: contează pregătirea, consistența și curajul de a vorbi. Avem momente bune, inclusiv la Ministerul Finanțelor, dar e nevoie de cultură instituțională și de maturizare pentru a fi auziți mai des. BNR este un exemplu de instituție cu capital de imagine foarte bună la nivel internațional.

4.       Pozițiile de leadership feminin în finanțele internaționale sunt rare și greu accesibile.

Adevărat. Ca femeie trebuie să demonstrezi mai mult pentru același loc la masă. Am trăit asta în Republica Centrafricană și la G20, unde am reprezentat Comisia Europeană în grupul de lucru pentru investiții în infrastructură. Erau puține femei la masă, iar eu eram probabil cea mai tânără. Configurația UE ajută, dar rămâne nevoie de timp, argumente și consecvență pentru a te impune.

5.       Al cincilea mit La nivel profesional, mă deranjează mitul: „Meritocrația există”.

Da, vorbim despre ea, dar facem altceva: sistemul rămâne unul al „feudelor” și al jocurilor de putere. În organizațiile internaționale există și funcții politice, și funcții negociate pe cote, dar în rest ai respect și resurse să-ți faci treaba. În România, uneori trebuie „să te bați” ca să obții instrumentele de care ai nevoie. La nivel social, mă deranjează lipsa sancțiunilor și a regulilor clare. „Cei șapte ani de-acasă” nu sunt opționali. Dacă nu există reguli care „dor”, comportamentele abuzive rămân nepedepsite.