Intotdeauna mi-a placut vechiul hit al lui Sam Cooke, “Chain Gang.” Imi vine in minte ori de cate ori este vorba despre customer service.

Zilele trecute, ducandu-l la scoala pe fiul meu, m-a amuzat ce a facut cand a intrat in clasa. A trecut pe langa unul dintre colegi, spunand: “Ce e cu fata asta lunga?” 

Una dintre vorbele mele preferate este „Nouazeci la suta din viata te dai mare”. Si spun asta deoarece gasirea curajului necesar pentru a-ti urma viziunea si a incepe o noua afacere atarna greu doar la inceput.

When I look back at our early days at Student magazine, I did not have much money to pay my staff or improve our premises. In fact, we worked in a basement flat, with the furniture limited to a few beanbag chairs and some desks and phones. But the thrill and promise of possible success united us and ensured that we all worked long hours in those cramped conditions. Despite the low pay, no one complained – everyone was intent on making the magazine work.

Problemele ne fac un serviciu. Problemele implica posibilitati. Ne ajuta sa ne dezvoltam si ne conduc catre situatii mai bune, atat in plan profesional, cat si in plan personal.

Nu exista modalitate mai buna de a invata ce sa faci ca sa reusesti in afaceri decat invatand din greselile tale sau ale altuia. Am dat de multe ori peste studii caz referitoare la companii cu bilanturi catastrofale si bugete ruinate, care au reusit dincolo de orice imaginatie. Aceste studii au invatamintele lor, desigur, dar pe mine mă interesează cu adevarat povestile de afaceri care n-au reusit. Invat mai mult din ele.

„Am blestemat faptul ca nu am pantofi, pana ce am intalnit un om care nu avea picioare” (proverb persan). Aceste cuvinte imi dau fiori. Indiferent cine le-a scris, a inteles o realitate.

Emily Bosco, Kenya: "Chiar daca sunt de acord cu tine in multe privinte si te privesc ca pe un model, cred ca unele dintre recomandarile tale sunt mai degraba nerealiste, in special pentru companiile aflate la inceput".

Am avut mai multe esecuri decat oricine. Mi se intampla tot timpul. Am avut esecuri in afaceri. Am avut esecuri in relatii. Am avut esecuri in viata. Si ma intrebam de ce mi se intampla asa ceva tocmai mie. Ma autocompatimeam si sufeream de groaznica boala numita victimitis infinitus. Dar acum inteleg.

Oamenii sunt inclinati sa creada ca antreprenorul este tipul eroului singuratic, desprins din westernurile americane. Lucrurile nu stau asa in realitate. Multi se ridica la inaltimea reputatiei de iubitori de risc, altii raman in umbra.

S-au petrecut si se petrec atat de multe lucruri, incat mi-e greu sa ma decid asupra unuia ca subiect de editorial. Ai zice ca suntem ghinionisti. Dar nu e asa! Ne-am facut-o cu mainile noastre. Adica, ale lor!

Exista un remediu impotriva imbatranirii, de care nu vorbeste nimeni. Se numeste invatare. Dupa parerea mea, atata vreme cat inveti ceva nou in fiecare zi, iti largesti orizontul cunostintelor personale si iti perfectionezi modul de a gandi, nu poti imbatrani.

Richard Carrion, directorul general al principalei banci din Puerto Rico, mi-a citat odata o maxima pe care nu o pot uita: “Robin, succesul este cea mai buna reteta a esecului”.

Atunci cand lucrez cu o companie pe care o ajut sa se dezvolte si sa formeze lideri, clientul imi cere de multe ori sa ii fac pe angajati sa inteleaga ce inseamna leadership.

Cand s-au mutat de la bloc la casa, prietenii mei aveau deja un catel, pe Pufy. In varsta de doar cateva luni, animalul s-a obisnuit repede cu noul decor: culcusul moale de sub scara interioara, pernutele, canapeaua din living, patul stapanei, papica speciala pentru tineret canin etc.

Ideea mi-a venit citind o „stire-bomba”. O femeie „se detonase” intr-o statie de autobuz. Cu relaxarea celui aflat la cateva mii de km de deflagratie, m-am agatat de verb. Cum adica „s-a detonat”? De cand „a detona” este reflexiv? Adica pot sa spun „eu ma detonez, tu te detonai, ei, ele se vor fi detonat” fara sa mi se intample nimic grav, nici macar o puschea pe limba?

In primul rand, pentru cine nu a citit articolul, va asigur ca merita. Am primit respectivul articol intr-un mail in care un prieten imi spunea: “Tu trebuie sa raspunzi pentru ca tu esti Trainerul Anului”…Recunosc ca n-am inteles de la inceput ce voia sa spuna prin formularea belicoasa pe care a ales-o, asa ca am citit articolul de trei ori:

Dupa cum singur marturiseste, „patriotii de parada l-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le pare frivol, tinerilor - reactionar.” Andrei Plesu are luciditatea de a ne apostrofa cand ne pierdem in derizoriu si generozitatea de a ne calauzi atentia spre posibilitatea trairii unei vieti depline.

Poate n-ar trebui sa scriu pe acest subiect taman acum, in Saptamana mare. Dar poate ca daca nu scriu, pacatuiesc si mai mult pentru ca de gandit tot ma gandesc si tin in mine. Cu speranta ca voi primi totusi iertarea divina sau ca vina mea va fi considerata nesemnificativa in raport cu avalansa de crime, violuri si hotii ce se comit in avanpremiera Pastelui, vreau sa ma pronunt in privinta „cazurilor de deces prin munca”.

De multa vreme imi sta pe limba si am facut timid vorbire, dar n-am pus in varful pixului, deci, n-am scris despre o idee mai veche de-a mea, la care tin. Acum o s-o fac. M-a starnit Andrei Plesu, cand, la conferinta gazduita de Erudio, a spus: „Cultura e o chestiune de ragazuri. Ca sa faci cultura, ai nevoie de timp, de intervaluri de neangajare. Iar timpul nu ne prisoseste”. Bine, domnia-sa se referea la cultura in sensul larg si traditional al cuvantului, in timp ce eu ma voi limita la cultura de business.