In vreme ce teambuilding-ul clasic si-a consumat resursele de credibilitate, iar trainerii sunt nevoiti sa se autodepaseasca in creativitate ca sa mai poata castiga adepti, exista perioade din an cand, la nivel organizational sau familial, mancam teambuilding pe paine, fara sa ne dam seama.

Scriem de vreo patru ani pentru voi. De tot atata vreme, dam cu nasul de contextul in care munciti. Intrebam (uneori, ni se raspunde), ascultam, vedem, mirosim. S-au adunat multe intamplari si impresii. Li se poate spune experienta. Pe baza ei, am decis schimbarea.

Frumos ar fi din partea mea ca, la final de vacanta, sa astern pe hartie un luminos mesaj de buna regasire. Sa va felicit ca ati "supravietuit" distractiei sau glorioasei ramaneri in activitate si sa va urez spor la munca in noul sezon. Dar nu pot.

Joi, 30 martie 2006. Miezul noptii. Totul s-a terminat cu bine. Pot sa ma culc linistita. La ora cand cititi aceste randuri se joaca sau se va fi jucat returul. Nu pot anticipa ce echipa isi va fi castigat dreptul de a merge mai departe in competitia europeana. Am sansa de a nu tine in mod special cu una dintre ele. Sansa care m-a lasat si in tur libera de tensiunea scorului. Am putut asadar sa observ celelalte mize puse in joc.

In discutiile oficiale, cu reportofonul pornit, sau in dialogurile formale prilejuite de cate un eveniment, noi, jurnalistii, intalnim doar oameni fericiti. Care nu se pot opri din a aprecia virtutile postului pe care il ocupa si ale companiei din care fac parte.

Iau pixul in mana si incep sa scriu. Nu merge. Schimb pixul. Alta hartie. Nimic. Poate cu picioarele in apa. Nici asa. incerc cu mana la frunte, intr-o atitudine fortat ganditoare.

Cand eram mica, tata ma ducea pe malul Bistritei si-mi povestea ca in apele ei invatase sa inoate. Evocarea nu se oprea aici.

Cele doua mari targuri bucurestene de carte, Bookarest si Gaudeamus, sunt asezate pe dos. Vara, cand cauti umbra si spatiile aerisite, Bookarestul te inghesuie la etajele Teatrului National.

Am observat in ultima vreme un fenomen: mereu mai multe rotunjimi. Nu, nu ma refer la constructii avangardiste si nici la tendinta de ingrasare a populatiei consumatoare de E-uri. Vorbesc despre rotunjimile fecunde ale femeilor, despre numarul surprinzator de mare de viitoare mamici.

Era un lider mic. Sau, mai bine zis, conducea un departament cu vreo trei-patru oameni si un proces. O activitate creativa, s-ar putea spune, cu ceva stres si deadline-uri.

La inceputul lunii aprilie, Bucurestiul a gazduit primul targ de oferte internationale universitare organizat in Romania, pe scurt RIUF 2005. M-am dus fara mari asteptari si am avut o mare si minunata surpriza. Intai, am vazut coada. Mai exact, o multime compacta, de mii de oameni, care presa sirul de usi din sticla. E vorba de Sala Palatului si de generosul ei sistem de acces. Nu e o usa, ci mai multe, dispuse pe cateva zeci de metri.

In ranita fiecarui soldat se afla bastonul de general. Si, de ce nu?, in fiecare angajat sta un antreprenor. Bine, o sa spuneti, dar in buzunarul fiecarui antreprenor a stat la inceput si o esentiala, cruciala, hotaratoare suma de bani.

Tineti in mana al cincizecilea numar al revistei "Cariere". Adica cel care urmeaza dupa 49 si apare inaintea lui 51. Daca va asteptati sa fie un numar festiv, asortat cu un editorial motat, veti fi dezamagiti. Editia cu numarul 50 este una obisnuita, deci speciala. Asa cum au fost toate pana acum.

Daca facem un exercitiu de sinceritate, descoperim ca intre asteptarile angajatului si cele ale angajatorului exista o lupta a contrariilor. Omul vrea salariu mare - compania vrea sa-l plateasca putin.

In materie de secrete am fost intotdeauna o mare naiva. Am tratat tainele care mi-au fost incredintate cu mare, poate prea mare grija. Venea la mine Prietena si-mi zicea: "Am un secret! Vrei sa ti-l spun?" Voiam, cum sa nu nu?! (Desi, daca era secret, de ce mi l-ar fi spus?) Simteam cum creste in mine un mare fior. Ma bucuram de increderea ei.

Nu mai e timp de stat pe ganduri, domnule director. Data de 1 ianuarie 2007 e mai aproape decat crezi. Iar Romania nu mai e doar un obiectiv pentru institutiile europene. Mai mult decat Comisia Europeana sau FMI, stau cu ochii pe noi companiile occidentale.

Periodic, serpii isi schimba pielea. In timpul acestui proces, nu mananca, nu-si cauta perechea, nu ataca, nu vaneaza. Sunt ca si amortiti.

Va amintiti poate ca in numarul trecut anuntam ca intentionez sa-mi angajez un risc manager de familie. Nu l-am cautat inca, pentru ca mi s-a parut mai urgent sa-mi schimb faianta in baie si bucatarie. Se apropie sarbatorile de iarna si mi-ar fi placut sa le intampin cu un aer proaspat.

Reflectand mai serios la ideea de risc, am avut o revelatie. Si anume ca presupune optiuni: risc sa ma ajunga lupul din padure sau ma arunc in prapastie? risc sa raman un parlit toata viata sau imi dau toti banii pe un bilet la loto? risc sa ma calce o masina sau raman nemiscat in casa, asteptand cutremurul cel mare? risc sa-mi pierd copiii dandu-le prea multa libertate sau sa mi-i indepartez din cauza intolerantei?

Pot sa ma imbrac in tinuta business, dar cel mai bine ma simt in blugi. Pot sa ma fardez si sa port accesorii, dar cel mai bine imi e fara. Aflu ca vedetele cu pretentii nu se arata lumii altfel decat "aranjate", adica intrate in pielea personajului pe care vor sa-l "vanda".