Poate pentru ca ma stia sensibila si iute varsatoare de lacrimi din te miri ce, soarta mi-a harazit un destin jurnalistic luminos. Nu in sensul egocentric ca as fi vreun astru pe cerul presei romanesti, ci in sensul ca m-a asezat intr-o gara pe unde circula doar Intercity.

Eu mi-am inceput anul prost. Adica nu, l-am inceput bine. Sau nu? In fine, nu stiu sigur cum, dar l-am inceput... Daca m-ar fi intrebat cineva ce mi-as dori inaintea primelor zile de munca, stiti, cele care urmeaza dupa vacanta, i-as fi spus ca visez la un scurt stagiu de pregatire: o discutie cu un personaj tonic si cu umor, o baie cu sare de optimism, un masaj dinamizator si cateva promisiuni galante ca binele si foarte binele sunt la doar doua click-uri distanta. Din pacate, nu mi-a facut nimeni o astfel de surpriza-antrenament. De aceea, pentru voi, mi-as asuma eu acest rol, chiar daca a trecut deja o luna din an. Am adunat, intr-o colectie foarte eterogena, cateva dovezi ca umorul e peren si iesirea din criza o chestiune de creativitate

Nu exista incercare mai grea pentru un jurnalist decat aceea de a vrea sa stea de vorba cu un grup de coach-i. Eu am trecut printr-o astfel de experienta de curand, cu ocazia reuniunii intitulate "Challenges of Coaching", organizata de Asociatia Romanian Coaching Guild - ARC, la care am fost invitata. In ce consta dificultatea? Simplu: si unii si ceilalti punem intrebari. Dar daca pentru coach "a intreba" e insasi solutia la problema clientului, pentru ziarist, o intrebare ramasa fara raspuns inseamna neliniste si suspans. Acum, imaginati-va nu un coach, ci cateva zeci si adaugati la asta curiozitatea lor. Pentru ca, da, scopul adunarii a fost mai buna cunoastere reciproca a reprezentantilor celor patru scoli de formare in coachingul profesionist: Competent Consulting, Metasysteme Coaching, Mind Master si Noble Manhattan.

"A plecat dintre noi". Asa te loveste, ca un trasnet din senin, vestea. Ingrata formulare! Ca si cum am fi stat alaturi, umar la umar, pana in ultima clipa, si, de-odata, el si-a ridicat mainile, devenite aripi, si s-a inaltat, scapand din centura de caldura a trupurilor noastre.
Ipocrita formula! Nu le suntem deloc alaturi, nici macar in preajma. Ii uitam, cel mai adesea, acolo, pe scena, grabiti sa ne jucam propriile roluri. De cand n-am mai fost la teatru?! De cand nu i-am mai vazut vreun film?! L-am uitat, dar el a jucat in continuare, seara de seara, asteptandu-ma, uitandu-se la final de spectacol catre scaunul meu, sa vada cat de mult mi-a placut. L-am uitat si poate si de asta a murit, s-a dus, nu mai este... Stefan...

Acum, ca ne-am asezat copiii la casa lor (vezi nuntile din editorialul precedent) si ca s-a incheiat si Festivalul George Enescu, noi ce mai facem? Ca mai e pana la alegeri si nici Craciunul nu e prea curand... Pai, ce-ati zice de niste greva? E cu adrenalina si se potriveste cu stilul nostru nervos.

Cand am vazut-o pe prima, am zis ca e vreo excentrica incercand sa atraga cumva atentia. Se mai intampla sa remarci prin supermarketuri ciudati carora circuitele mintii le dicteaza iesiri in decor. La a doua insa, m-am luat de ganduri si, cu proxima ocazie in care mi-am regasit familia printre gondole, le-am povestit ce mi se petrece: "Vad femei cu bigudiuri pe cap, alergand dupa lucruri. Ce-o fi? Ia vedeti, am temperatura?" "N-ai. Si noi am vazut". Asa, deci. Erau reale, vii, iar eu ma simteam foarte bine, mai ales c-o vazusem si p-asta.

Ar trebui sa ni se potriveasca precum o manusa. Isteti suntem, inventivi suntem, prietenosi si empatici - la fel. Orice incercare, nationala sau internationala, de a ne caracteriza ca neam inventariaza sistematic aceste trasaturi. Ceea ce ne califica, potential, pentru rolul de furnizori de servicii.
Cu toate acestea, nici inainte, nici acum nu ne omoram dupa ele, ca "prestatori". Ponderea lor in PIB ne plaseaza sub media europeana, dar chiar si fara informatii statistice, putem certifica pe baza propriilor experiente ca serviciile nu ne vin ca o manusa. Poate ca un ciorap?!...

Urmeaza sa nu ne mai auzim, adica citim, pret de o luna, pe motive de vacanta. Poate parea nepotrivit la vreme de restriste sa intri in concediu, dar rutina e mai tare decat criza. Asa am prins narav si ni se pare cuvenit sa ne odihnim, cu ochii in soare, dupa un an de munca, chiar daca dinspre conturi semnalele nu sunt tocmai inaripate. Daca o facem totusi, daca scoatem calculatoarele din priza si oprim aparatele de aer conditionat, e pentru ca punctual, local sau cum vreti sa-i spuneti, mintea a inceput sa functioneze pe "avarie". Altfel spus, in speranta unei reveniri la normal candva spre toamna-iarna a tot ceea ce a luat-o razna in ultima jumatate de an, redevenim inventivi.

Din categoria vestilor bune legate de criza pe care v-am prevenit ca vi le voi da, va supun atentiei productivitatea. Am avut recent ocazia sa generez o discutie pe seama ei. Printre surprize, declaratia unui interlocutor: "Cand i-am intrebat despre productivitate, au recuzat-o, ca tinand de comunism". In mod absolut eronat, acest indicator este considerat de catre unii dintre oamenii de tip nou drept un atribut al acelui regim politic. Nimic mai fals.

Intotdeauna mi-au placut vacile. Bine, ii iubesc si pe caini. Si pe cai ii admir, dar vacile au ceva special. Sunt mari si previzibile. Mananca si dau lapte. Din lapte se face branza. Branza poate fi de mai multe feluri. Dulce sau sarata, in principal. Vaca are ochii mari si genele lungi. Se uita gales, merge incet si leganat. N-o intorci usor din drum. Are coarne, dar si le foloseste rar.

Fara indoiala, intrarea companiei General Motors in procedura de faliment este evenimentul anului. Dat fiind caracterul "exceptional" al momentului, am vrut sa aflu mai mult. Pe scurt, ceea ce am inteles despre GM se poate rezuma in 4 cuvinte: cronica unui faliment anuntat.

Observandu-mi minut cu minut ziua de munca si iscodindu-mi, poate, chiar si metehnele de timp liber, cineva ar putea spune despre mine ca sunt un mare cititor. Nu in sensul de cititor cu rang inalt, de opera exceptionala, ci de om care cu asta se ocupa in cea mai mare parte a timpului. Care din asta traieste. Recunosc, lucrurile chiar stau asa. Citesc, mai mult decat scriu, spre fericirea editorilor, alti mari cititori chinuiti. Pana la urma, asta ar putea fi o veste buna: s-a pierdut un scriitor (probabil, oarecare), dar s-a castigat un cititor de cursa lunga. Toata lumea - fericita!

Va amintiti, poate, ca intr-unul dintre trecutele mele editoriale promiteam sa va aduc in atentie cateva lucruri bune pe care hulita criza le va genera. A sosit vremea sa pun pe masa unul dintre ele. O sa-i spun generic "inventivitate". Recunosc ca folosirea acestui termen mi-a fost sugerata de eroul cover story-ului din aceasta editie, un brav inovator in sensul clasic al cuvantului. Dar eu voi numi inventiv nu doar pe cel care creeaza ceva acolo unde nu se afla nimic pana ieri, ci si pe cel care ia ceva-ul si-l tunde sau il coafeaza sau il vopseste sau doar ii schimba pozitia pentru a-l pune altfel in valoare. Sa ma explic.

Nu-mi poate lua nimeni niciodata micul rasfat vicios al diminetilor. Sau, ma rog, mi-l poate fura vreun doctor ortodox, dar nu-i recomand sa se bazeze pe mine.
Ma trezesc si, inainte sa incep sa gandesc sau sa iau act de orice schimbare de decor ori vreme, din cativa pasi, ajung in bucatarie. Iau chibritul, aprind aragazul, apuc ibricul (intotdeauna lasat la vedere), il umplu pe jumatate cu apa, il pun pe foc si-mi aprind o tigara, asteptand clocotul.

In vitrina din sufragerie se afla o vaza. Mare si visinie. Cei mai multi din familie, cu exceptia mamei si a bunicului ("Cine-a murit?"), nu-si mai aminteau originea ei. O primisera cadou, o mostenisera, o cumparasera... Nu mai conta. Mama construise in jurul obiectului un adevarat cult. Cine venea in vizita trebuia sa o admire; pe raft, langa vaza, nu se mai aseza nimic in stare sa-i umbreasca stralucirea; era atinsa doar de maini mestere in arta stersului de praf...

Cum s-a declansat actuala criza financiara aproape ca am inteles cu totii. Prin '90, legislativul american a "fortat" acordarea de credite ipotecare unor cumparatori insolvabili, in numele unor idealuri destul de nobile, initial. Treptat, acestea au fost amestecate cu alte instrumente financiare, impachetate frumos si vandute mai departe altor institutii financiare.

Sper ca nu va imaginati cumva ca n-am atacat serios in editorialele de pana acum criza pentru ca o ignoram. Nu-mi plac panica si isteria, nici la mine, nici la altii. Nu functionez bine sub zodia lor. De aceea, am amanat doar sa ma pronunt sau am impins eludarea ei pana in numarul trecut, cand v-am dat un semnal pozitiv despre cum ar trebui tratata: noua noastra revista HR Manager este de cateva zile o realitate pentru cititorii ei.

Ecologic vorbind, decembrie e o "luna-dezastru". Daca peste an predicam si, uneori, chiar practicam un comportament "verde", cand se da semnalul sarbatorilor de iarna, parca ne ia Dumnezeu mintile. Ritualurile de petrecere au o semnificativa componenta de sacrificiu. Cu ce sa exemplific mai intai? Cu sutele de mii de brazi si molizi taiati in asteptarea cumparatorului, oricine-o fi el: taticul mustacios cu fiul de mana, soferul insarcinat sa decoreze birourile institutiei de stat, tanarul la costum intreband daca poate plati cu card cheltuiala pe cetina a multinationalei sau bunicuta ezitand intre cateva ramurele de la varf si un pui de conifer...

Zilele trecute mi-a picat in mana o carte, o culegere de texte intitulata "Umor cu premeditare", scoasa de Cotidianul la Editura Univers. Deschid la sumar si fireste ca il descopar printre alti autori pe Caragiale, cu "Situatiunea".

Tot observand in ce fel se reflecta fenomenele globale la nivelul tarii noastre, am ajuns la o concluzie sau, mai bine zis, am fost nevoita sa-mi imaginez singura un scenariu: la granitele noastre, stau umar la umar niste baieti purtand fiecare cate un metru patrat de oglinda. Ei sunt actionati, ca niste piese dintr-un mecanism automat, de la un centru. Conform comenzilor primite din creierul masinariei, baietii isi rotesc in asa fel oglinzile incat ce se intampla afara, dincolo de granite, se reflecta si inauntru. Dar, stiti cum e cu oglinzile. Uneori ce vezi in ele iti convine, alteori te dezavantajeaza.