Cineva scria recent, pe LinkedIn: „Nu voi obosi niciodată să-mi spună oamenii: Nici nu-mi imaginam câte putem face cu această metodologie!”. Primul meu gând a fost un exasperat: „Oamenii ar trebui să-și folosească imaginația mai mult!”. Prea ușor nu ne imaginăm. Nenumărate lucruri rămân nevăzute, negândite, necunoscute, nedescoperite, neluate în considerare, scoase din calcul, scoase din uz. Și așa ne lipsim de oportunități, de ocazii, de opțiuni, de vise, de speranțe, de neașteptat, de soluții, de bucurii, de surprize, de proaspăt, de nou, de viitor. Pentru că, după cum spune Gerd Leonhard, dacă nu ținem pasul cu timpurile atunci viitorul va veni, dar nu vom fi și noi prezenți în viitor. În plus, dacă ne lipsim de imaginație, ne lipsim și de identitate – pentru că și în noi înșine avem multe lucruri noi și diferite de descoperit, iar pentru a le găsi trebuie și să luăm în considerare posibilitatea ca ele să existe și să avem curajul de a porni în căutare și imaginația de a le vedea atunci când ne ies în cale. DE CE SPUNEM ATÂT DE UȘOR: „NICI NU-MI IMAGINAM CĂ!” Teama. Ne temem de imaginație. Pentru că ne este teamă de necunoscut, de explorare, ne nesiguranță, de eșec. Ne este teamă că vom fi judecați, neînțeleși sau criticați. Ne este teamă de imprecizie, de inexactitate. Ne este teamă că nu vom fi acceptați. Preferăm garanția cunoscutului și limitările integrării, în loc de iubirea apartenenței și surpriza căutării. Automatizare, tipare și gata-făcut. Automatizarea ne duce cu gândul mai ales la dispozitive, gadget-uri, soft-uri și algoritmi. Dar tot automatizare este și ceea ce omul face automat – adică fără să-și implice simțirea și gândirea, ci pe bază de reflex sau de model. Avem template-uri pentru orice și avem furnizori de tot felul de servicii și produse. Ni se dau și ni se arată atât de multe încât ni se pare că acelea sunt toate și că nimic altceva nu se mai poate. Rezultatul este nu numai fixitate, ci și inflexibilitate. Ne imaginăm că nu mai avem ce să ne imaginăm. Pericolul unei singure povești. Sciitoarea Chimamanda Adichie ne previne cu privire la ceea ce ea denumește „pericolul unei singure povești”. Realitatea vieții și identitatea oamenilor sunt complexe. Nimeni și nimic nu se reduce la un singur aspect. Este important să le îmbrățișăm și să le acceptăm pe toate. Este esențial să fim deschiși la a le descoperi. Dacă iei în considerare un singur aspect, o singură poveste atunci creezi stereotipuri – iar problema cu stereotipurile nu este că sunt neadevărate, ci că sunt incomplete. A spune o singură poveste, a vedea un singur detaliu, un singur aspect, o singură perspectivă înseamnă a aplatiza, a (ne) lipsi de demnitate, de identitate, de umanitate și de unitate. CE AVEM DE FĂCUT? AVEM DE IMAGINAT. CUM? Făurește cu mâna ta. Pune-ți mintea ta și sufletul tău la contribuție. Când făurești lucrurile cu mâna ta, îți făurești tu viața și realitatea, iar asta este satisfăcător și împlinitor. Este satisfăcător pentru că implică resursele tale interioare, reale, îți implică identitatea, talentul, inspirația, îți lucrează mușchii minții și ai inimii. Este împlinitor pentru că poți avea parte de realitatea potrivită ție numai dacă o creezi tu. Când faci lucrurile cu mâna ta înțelegi cum merge treaba - iar învățând despre unele îți vei putea imagina altele. Defamiliarizează.  „Ca să vedem, trebuie să uităm denumirea a ceea ce privim”, spunea Claude Monet. Iar Pictorul Pierre Bonnard i se alătura, peste ani, spunând: „Precizia denumirii știrbește unicitatea vederii”. Dacă pornești de la ce știi deja, mintea ta va porni pe cărările deja bătute, familiare, ușoare, predefinite, preumblate, preștiute. Defamiliarizarea este un proces folosit de artiști pentru a prezenta lucruri comune, obișnuite într-un mod neobișnuit, nefamiliar – tocmai pentru a mări percepția asupra familiarului. Este un procedeu folosit în artă - pictură,  literatură (Tolstoi), cinematografie (