Scrie povestea Clujului în mai multe limbi și pe mai multe continente. Conectează Clujul la lume și lumea la Cluj. Descoperă oameni și oportunități acolo unde alții văd doar granițe. Trecerea ei prin oraș se vede. În felul în care Clujul s-a deschis lumii, în energia oamenilor care cred în el, în parteneriatele care îl așază, an după an, în topul celor mai dinamice și prospere orașe europene. Dar, mai ales, se simte în felul în care oamenii lui au învățat să trăiască frumos. Să se bucure de lucrul bine făcut, să-și păstreze tihna și bunul-simț chiar și atunci când tot ritmul lumii se schimbă.

E o întreagă echipă în spate – o echipă care și-a găsit direcția sub leadershipul lui Emil Boc, primarul care a știut să clădească încredere, să adune oamenii potriviți și să le dea curajul să navigheze singuri. Dar undeva, dincolo de structuri, proiecte și strategii, există un om care leagă toate firele invizibile, care ține azimutul și păstrează cursul.

Emilia Botezan este acest om – coordonatorul Compartimentului de Relații Externe și Investitori din cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca. Un lider care nu caută lumina reflectoarelor, dar fără de care Clujul nu ar străluci la fel.

La serviciu, Emilia vorbește rar limba română, dar și când o face, o face cu suflet, cu sens și cu metafore care surprind viața. De aceea, povestea ei – și a Clujului ultimilor 25 de ani – nu este doar o poveste despre răbdare, curaj și extraordinara putere de a spune: „Nu știu, dar hai să aflăm împreună”.

Este o poveste despre cum un „maldăr” de făină poate deveni cel mai bun aluat pentru pâine, dacă adaugi drojdia la momentul potrivit. Pentru ca apoi, frământat cu grijă și plămădit cu visuri, să se transforme în cel mai gustos și poftit cozonac românesc.

Nu are nicio rețetă secretă. Doar ingrediente simple – dar pe care le recunoști abia când lipsesc. Le-am descoperit pe toate stând de vorbă cu ea, pentru un nou episod din seria Leadership în sectorul public.

Prima zi din restul vieții

„De fapt... viața bate filmul”, își începe Emilia povestea. „Eu am ajuns la Primăria Cluj pentru că am auzit la radio o reclamă. Asociația Pro Democrația oferea burse pentru un proiect numit «Interni în instituțiile publice». M-a atras cuvântul «bursă», nu o să vă mint”.

Era toamna anului 2001. România abia începea să-și imagineze o administrație publică modernă. Emilia era studentă. Își amintește perfect prima zi... copleșitoare. Prejudecățile, imaginea de atunci a instituției – rigidă, greu accesibilă –, clădirea impunătoare – un palat din 1781, în stil Baroc-Rococo – toate o intimidau și, în același timp, o fascinau: „Pentru un student, imaginează-ți ce însemna să intri într-un asemenea loc... câtă emoție”.

Le spune mereu studenților această poveste: „Când am venit eu, primar era Gheorghe Funar. Despre Primăria Cluj se spunea că e un loc «pe pile». Total neadevărat. Eu am găsit oameni interesați să se facă treaba, oameni care puneau suflet, oameni care, dacă erai curios și implicat, te primeau imediat între ei. Tu ești propria ta «pilă». Dacă ești bun, dacă muncești, dacă ai curiozitate și respect față de munca ta, nimeni nu are de ce să te respingă”. Sunt multe prejudecăți despre administrația publică, insistă Emilia, și nu le poți înțelege până nu intri și vezi cum e cu adevărat.

Cum să spui «nu» și să rămâi o viață

A fost intern un an. Apoi i s-a propus să se angajeze, iar ea a spus „da”. Pe atunci însă nu exista un departament dedicat investitorilor. Erau doar doi oameni pe relații externe, iar aceștia tocmai plecaseră: salariile erau prea mici pentru Cluj. Emiliei însă locul i se potrivea mănușă. Intrase la master, un program în limba engleză, cu patru semestre în care materia se suprapunea perfect peste realitatea din birou.

A apărut și oportunitatea unui program guvernamental – stagii în străinătate, dar cu obligația de a rămâne apoi cinci ani în administrație: „Am zis: «Nu mă duc». Nu stau eu aici cinci ani. Și uite că au trecut aproape 25. Pentru că mi-am dat seama că, în administrația publică, trebuie să-ți placă. E o vocație”.

A învățat mult ca să ajungă să îi placă și a simțit repede că „relații externe” nu putea însemna doar protocoale, vizite oficiale și fotografii cu ambasadori. Pentru ea, diplomația adevărată era despre oameni și proiecte. Era convinsă că în această ecuație trebuiau să intre și investitorii străini. Numai că, la vremea aceea, Clujul nu era tocmai bine plasat pe harta încrederii: ambasadele nu-l recomandau. Dar Emilia credea contrariul – deschidere și potențial existau, lipsea doar claritatea mesajului.

Despre timp, încredere și oameni buni

În 2004, alegerile aduc o nouă energie. Emil Boc devine primar, iar orașul își schimbă pulsul. Vin investitori mari, proiecte mari, oameni și companii care și astăzi fac parte din povestea economică a Clujului.

Dar, privind în urmă, Emilia cerne timpul și reține partea bună: „Aș cita o vorbă chinezească: niciodată nu știi dacă un lucru e bun sau rău – timpul decide. Cam așa a fost și cu Clujul”.

Pentru că, explică ea, faptul că marii investitori nu au venit de la început a permis capitalului autohton să crească sănătos: „Azi avem companii locale cu peste 30 de ani de istorie, care au trecut granițele Clujului. Unele sunt listate la bursă, altele - deja internaționale”.

Echilibrul dintre companiile locale și multinaționale a făcut orașul rezilient, crede Emilia: „Nu depindem doar de investitori străini care, dacă pleacă, te lasă în faliment”.

Privește în urmă și la ea, cea de acum două decenii: „Eu sunt ceea ce sunt datorită oamenilor care m-au format. Am avut noroc de colegi generoși, dar și de șansa de a lucra cu unul dintre cei mai progresiști și calzi oameni din administrație – domnul primar Emil Boc. Mi-a fost profesor la facultate. Și cred că marele lui merit, și astăzi, este că dacă vii cu un proiect care are sens, te lasă să-l implementezi. Urăște micromanagementul. Ne lasă libertate să decidem, să ne formăm echipele. Avem spațiu să greșim și să învățăm, să visăm. Pentru că, la un moment dat, în carieră, fiecare are nevoie de un vis... altfel, intervine rutina”.

De aici, crede Emilia, vine și spiritul Clujului – din această libertate responsabilă.

Norocul de a fi la masa potrivită

În relațiile externe însă, nu prea era timp de rutină. Pentru că, odată cu marii investitori, și Clujul se redefinea. Dintr-un oraș universitar cu farmec boem, devenea o capitală regională în plină efervescență. La Primărie, s-a simțit nevoia unei noi organigrame care să clarifice lucrurile: „Una este relația externă – ambasadori, delegații, orașe înfrățite – și alta este relația cu investitorii”.

Pentru că investitorii nu veneau pentru poveste, ci pentru realitate: „Pe ei îi interesau lucruri concrete: cât costă metrul pătrat, cât e chiria, ce infrastructură avem. Așa am început să vedem altfel rolul nostru”.

Lasă o pauză și continuă: „Cred că sunt una dintre cele mai norocoase persoane din administrația publică din România. Am avut mereu acest flux constant de interacțiune cu oameni din toată lumea. Și fiecare îți dădea o altă perspectivă din care să vezi lucrurile. În timp, am adunat foarte multă informație – elite, modele, idei”. Iar asta i se pare un privilegiu, pentru că: „Dacă știi cum să te uiți la ele, vezi semnele dinainte. Poți să gândești astăzi ce să faci mâine, astfel încât poimâine să ți se întâmple... sau să nu ți se întâmple”.

Își amintește cât de mult au ajutat-o aceste lentile multiple în perioada 2007–2008, când, în întâlnirile diplomatice, începea să se simtă îngrijorarea: „Oare firmele de la Cluj o să mai găsească forță de muncă?”. Era o teamă reală.

Drojdia și făina

Apoi a venit criza. În 2008, Emil Boc a plecat la București, iar doi ani mai târziu, Nokia a decis să se retragă de la Jucu. „A fost o lovitură”, spune Emilia. Dar Clujul n-a reacționat „mioritic”. A transformat totul într-o lecție. „Ne-am întrebat: unde am greșit? Iar asta ne-a făcut să privim altfel lucrurile.

A fost, cum zic eu, ca drojdia pusă într-un maldăr de făină – fără ea nu se întâmplă nimic, aluatul nu crește.” Următoarea întrebare: „Ce putem face ca un moment ca Nokia să nu se mai repete?” a devenit esența.

Pentru că, spune Emilia: contează ce înveți, dar și cum aplici lecția a doua zi. Și „a doua zi” a venit Bosch, criza Jucu s-a terminat înainte să înceapă.

Din asta Emilia a înțeles că eșecul nu e capătul drumului, ci un alt început: „În România avem o problemă culturală: nu vorbim despre eșecuri. Ne e rușine să recunoaștem că am greșit. Dar nu poți reuși mereu. Reușita vine abia după ce ai învățat din ce n-a mers”. Iar din ce n-a mers s-a născut și clujbusiness.ro, primul site de business al unei administrații locale din România. Un instrument revoluționar pentru acea vreme.

O corabie care știe încotro merge

2012 a fost încă punct de cotitură pentru Cluj. Emil Boc a câștigat din nou alegerile și s-a întors în Primărie.

„Am simțit ceva asemănător cu momentul în care omul a descoperit focul. Exact așa a fost – un entuziasm uriaș”, glumește Emilia.

Toată lumea știa însă că urmau provocări: „O perioadă, Bucureștiul nu o să ne bage în seamă. Dar nu ne frustrăm, nu ne plângem”.

Își amintește acei ani – între 2012 și 2016 – ca pe o perioadă în care orașul a început din nou să respire: „S-au creat niște sinergii extraordinare. Dar era un proces care nu se vedea ușor din afară. Era ca o pâine care dospește: știi că se întâmplă ceva bun, dar n-ai cum să vezi în fiecare clipă cum crește”.

Acela a fost momentul în care Clujul s-a convins că poate crește prin propriile forțe: „Ne ridicăm, strângem rândurile și mergem mai departe”.

În Primărie a început o cursă contra cronometru să se adune informațiile, proiectele și oamenii potriviți. Pe un principiu simplu – toți pentru unul. Nu mai conta cât de mult te placi la nivel personal, important era să existe încredere.

Pentru Emilia, catalizatorul acestei schimbări a fost Emil Boc: „A reușit să devină acel liant de încredere. A spus direct: «La Cluj nu facem întrecere de bărcuțe. Facem o singură corabie, care știe unde merge. Cine e pregătit, să se urce»”. Iar oamenii au urcat cu încredere, corabia a prins vânt bun în pânze și, de atunci, nu s-a mai oprit.

Atunci s-au coagulat cele mai multe clustere locale, multe dintre ele poartă astăzi statutul de „gold cluster” european. Pentru că: „Fiecare simțea nevoia de apartenență. Și când sunt mai mulți, când vezi că nu ești singur capeți curaj”.

Tot atunci, și Emilia a devenit mamă. „Dintr-odată, am simțit că lupt pentru ceva concret. Dacă înainte era «hai să facem bine», acum era o misiune clară: «Vreau ca fiul meu să trăiască într-un oraș în care normalitatea să fie normă». A fost o perioadă în care mulți dintre noi am devenit părinți. Am crescut împreună, ca oameni și ca administrație. S-au format departamente noi, s-au creat structuri care nu existau înainte”.

Cealaltă față a leadershipului

1. Superputerea liderului în sectorul public
„Noi avem tendința să credem că oamenii din administrație trebuie să le știe pe toate – pentru că «lucrează la stat». Dar nu e așa. Din aceste așteptări false se nasc de fapt tensiunile. Când spui «nu știu», lumea se miră. Dar dacă adaugi «hai să aflăm împreună», totul se schimbă. Atunci se creează un alt tip de relație. Oamenii devin mai dispuși să ajute, să caute soluții alături de tine. Și, de fapt, asta e esența leadershipului pentru mine: vulnerabilitatea asumată. Să știi cine ești, să recunoști ce nu știi și să creezi în jurul tău spațiul în care ceilalți se simt în siguranță să spună la fel. Cred că una dintre cele mai mari puteri pe care le-am dobândit în timp e să pot spune: «nu știu».”

2. Superputerea liderului‑femeie
„Să știți că am și pantofi cu toc, și fără toc. Am niște pantaloni și vreo două bluze în dulap, ca soldații. Dar, în realitate, cred că foarte mult contează cum alegem să ne prezentăm – nu neapărat prin haine. Când reprezinți statul român sau ești învestit cu o responsabilitate, puterea nu vine din haine. Vine din atitudine, din claritate, din modul în care reușești să rămâi autentic. Și dacă omul din fața ta are nevoie să te simtă aproape, atunci ai face bine să fii în blugi. Să te arăți ca om, nu prin funcție.”

3. Superputerea liderului care dospește schimbarea
„Să fii într-o structură mare e o provocare. Dar am învățat să-i înțeleg logica, să o privesc cu responsabilitate. Am înțeles cât de important e să duci mai departe tot know-how-ul acumulat și, în același timp, să creezi mecanisme comunitare prin care fiecare să poată pune ceva din visul lui. Pentru că, dacă fiecare adaugă în pâinea asta mare o bucățică din visul propriu, se întâmplă magia: devine cozonac. Iar cozonacul nostru comun arată altfel: are și stafide, și nucă.”

Aceasta este povestea Emiliei Botezan – un lider care, dincolo de orice, nu se teme să încerce. Știe că nu există o rețetă miraculoasă a succesului, dar crede în drojdia care dă viață oricărui aluat: încrederea. O pui acolo unde trebuie – în oameni, în proiecte, în comunități – și o lași să lucreze. Clujul așa a crescut: cu răbdare, la foc mic. Și continuă să crească, frumos, sub același principiu simplu al vieții și al leadershipului: cine dospește bine crește sănătos.

Realitate sau mit?

Și Clujul are miturile lui – unele frumoase, altele frumos exagerate. Emilia le știe pe toate și, astăzi, le infirmă sau le confirmă cu umor, realism și o doză sănătoasă de mândrie locală.

1. Clujul e Silicon Valley de pe Someș. Dacă nu vorbești engleza și‑n somn și nu porți în spate un rucsac cu laptop… ești turist.
Nu știu cum ar fi Clujul fără IT, dar și dacă nu ar fi fost IT, ar fi fost altceva. Munții ăștia de inteligență umană ar face oricum ceva. IT-iștii sunt însă oamenii care au ridicat standardele. Prin așteptări, prin stil de viață, prin servicii, au forțat orașul să evolueze.

Dar dacă ne uităm la cifre, doar unul din patru oameni lucrează în IT, deci nu sunt majoritatea. Totuși, nu ne putem imagina Clujul fără ei. Și... nu suntem Silicon Valley, suntem Someș Valley. Și e mai bine, că e mai fain la Cluj.

2. Clujenii circulă deja cu metroul, dar cum nu se grăbesc niciodată, așteaptă politicos să se monteze și șinele. (râde)
Da, știm că există interes uriaș pentru metrou și că se fac tot felul de glume pe tema asta. Dar gluma trece, proiectul rămâne. Iar dincolo de umor, „cârtițele” sunt deja în pământ. E un proiect extrem de serios, cu un scop clar: să fluidizeze traficul și să crească calitatea vieții, în logica noii strategii a Clujului – pol regional. E mare, e costisitor... Dar cine râde la urmă râde mai cu poftă.

3. La Cluj, studenții vin pentru facultate și rămân pentru cafea. De aceea, jumătate dintre locuitori au diplomă universitară, iar cealaltă jumătate… încă speră să găsească o garsonieră sub preț de „masterat”. (zâmbește)
E adevărat. Dar nu e suficient de scump încât să-i alunge pe oameni. Încă vin, pentru că simt vibrația locului. La cursuri, când îi întreb pe studenți: „Câți sunteți din Cluj?”. 70% nu sunt. „Câți vreți să vă întoarceți înapoi acasă?”. Ridică mâna 10%. Asta spune tot. Clujul nu vrem să fie un oraș prin care doar se trece. Vrem să fim un oraș în care oamenii aleg să rămână. E un oraș scump, dar e scump pentru că e dorit. Acum e la o răscruce și e nevoie de echilibru: să nu blochezi piața, dar să oferi soluții pentru cei care au nevoie. Și, da, oamenii glumesc: „Dacă n-ai bani de Cluj, du-te la Dubai!”. Dar e bine să glumim.

4. Clujul e atât de smart, că unii investitori ajung aici înainte să știe exact de ce. (râde)
E foarte adevărat. Avem un eveniment numit Meet the Mayor. Ideea a fost simplă: să-l aducem pe primar la o bere, în blugi, să discute liber cu investitorii. Fără costume, fără formalități. La o ediție, am avut 300 de oameni. Unii veniseră special de la București, membri în cluburi de afaceri internaționale, doar ca să vadă cum e dialogul nostru. TAROM chiar a avut o cursă plină în acea zi – 3 octombrie 2019 – doar cu oameni care veneau la Cluj pentru asta! De multe ori, deciziile sunt emoționale, nu strict economice. Unii au venit pentru că un prieten le-a spus: „Vezi ce fain e la Cluj”. Și au rămas.

5. Al cincilea mit ‑ cel care o face să zâmbească sau să ridice o sprânceană. Că există un „secret al Clujului”.
Lumea mereu ne întreabă de parcă ar fi o rețetă. Dar nu există. Nu e nimic secret, nimic magic. E un cumul de factori care s-au întâmplat în același timp. Ca la pâine: dacă vrei să crească, trebuie să pui și drojdie bună, și făină bună. Dar dacă o așezi în curent, nu o să-ți dospească. Deci cel mai important lucru este climatul. Iar secretul Clujului e simplu: succesul a început în momentul în care oamenii au fost mândri de orașul lor. Când au încetat să critice, atunci s-a schimbat totul.