De la o copilărie între două culturi – română și germană – la o carieră academică și profesională care traversează capitalele lumii, dr. Iulia-Sabina Joja a devenit una dintre cele mai respectate voci românești în analiza securității europene și a regiunii Mării Negre. A lucrat pentru NATO, în SUA, pentru Administrația Prezidențială, la București, iar astăzi conduce, la Washington, Programul pentru Marea Neagră la Middle East Institute și predă la Georgetown University și George Washington University, unele dintre cele mai prestigioase universități din lume.
Ați crescut între două culturi și două sisteme de valori. Cât de mult a contat această dublă identitate – româno-germană – în formarea dvs. profesională și personală?
Sunt bucureșteancă și am copilărit între București și Germania. Părinții mei sunt români, însă mama, absolventă a unui colegiu german, a vorbit cu mine în limba germană încă de când m-am născut, iar tata – în română. Am crescut, astfel, așa cum spuneți, între două limbi și două culturi, petrecând câțiva ani, în școala primară și generală, în sudul Germaniei, la Freiburg și Ulm. În anii ’90, a fost o provocare să mă adaptez, la vârsta de 8-9 ani, la o altă țară, o altă limbă și un alt cerc de prieteni – mai ales într-o perioadă în care diferențele dintre Europa de Est și cea Occidentală erau încă foarte mari. Cred însă că această experiență din copilărie mi-a fost de mare folos mai târziu, pentru că m-a învățat să mă adaptez ușor și să privesc lumea fără granițe.
Științele Politice au fost întotdeauna o pasiune? Și de ce ați ales Germania pentru a studia, în facultate, acest domeniu?
La fel ca mama mea, am absolvit un colegiu german în București, iar pe tot parcursul liceului m-am pregătit intens pentru o facultate în străinătate. În 2006, am aplicat la două domenii complet diferite: Arhitectură și Științe Politice, la Freie Universität Berlin. Am fost admisă la ambele, cu bursă, și am ales Arhitectura. După un an, mi-am dat seama că nu era ceea ce îmi doream cu adevărat și am renunțat. În 2007, am revenit la Freie Universität Berlin, de data aceasta la Științe Politice, pe care le-am absolvit în doi ani, mai repede decât oricine până atunci. Mi-am dorit să studiez și un semestru în România, pentru că existau cursuri complementare programei mele, astfel că am primit o bursă și am urmat un semestru la SNSPA.
După absolvirea facultății în Germania, ați ales un master la King’s College London, în Studii Internaționale privind Conflictele. Ce v-a determinat să plecați din Germania și să alegeți Marea Britanie pentru etapa următoare?
În facultate am descoperit că ceea ce mă interesa cel mai mult erau Relațiile Internaționale – mai precis, studiile de securitate și de conflict. Am vrut să continui în această direcție, însă, în Germania, după cel de-Al Doilea Război Mondial, nu există programe dedicate studiilor de război; există doar studii despre pace. De aceea, am ales King’s College London, la Departamentul de Studii de Război, una dintre cele mai prestigioase școli din lume în domeniu. După finalizarea masterului, în 2010, am făcut un studiu la Bruxelles, la Parlamentul European. Apoi, în 2011, am lucrat timp de opt luni la NATO, în Virginia, Statele Unite, pe un program de logistică militară în teatre de operațiuni.
Cum ați ajuns la NATO?
În acea perioadă, în spațiul euroatlantic, atenția era concentrată aproape exclusiv pe conflictele din Irak și Afganistan, unde și România avea trupe dislocate. Mă specializasem pe Afganistan și îmi doream să ajung acolo prin NATO. Totuși, posturile pentru civili erau deja foarte limitate – trimiterea civililor fiind mult mai costisitoare decât cea a militarilor. După experiența de la Bruxelles, mi-am dorit altceva. Când a apărut oportunitatea de a lucra la NATO, am plecat în SUA. În acea perioadă, însă, începusem deja să mă gândesc la ideea de a mă întoarce în țară.
Ce v-a făcut să vă gândiți la întoarcerea în România, într-un moment în care cariera dvs. părea să se deschidă internațional?
Per ansamblu, eu am avut de câștigat din statutul de cetățean român, chiar dacă cred că statul român nu și-a sprijinit întotdeauna suficient tinerii, cetățenii. În baza apartenenței României la Uniunea Europeană, însă, eu am beneficiat de burse, de poziții și de oportunități importante. În 2011, când eram în SUA, mi-am dorit să dau ceva înapoi țării mele. În acea perioadă, președintele României, Traian Băsescu, lansase un concurs adresat tinerilor care studiaseră peste hotare și voiau să revină acasă.
Am aplicat, iar procesul de selecție a durat șase luni – din aproximativ 200 de candidați, am fost singura căreia i s-a oferit și care a acceptat o poziție la Administrația Prezidențială. Nu știu dacă li s-a mai oferit și altora. Așa am ajuns, în 2012, să lucrez la Cotroceni, pe probleme de securitate europeană și transatlantică, fiind unul dintre cei mai tineri angajați de acolo. Am insistat să lucrez pe subiecte de securitate și apărare, domeniul în care eram specializată, și m-am concentrat mai ales pe misiunile României din Afganistan și Irak.
Cum a fost experiența dvs. în cadrul Administrației Prezidențiale?
A fost o perioadă intensă profesional. Una dintre inițiativele importante la care am lucrat a fost procesul de elaborare a noii Strategii Europene de Securitate – la zece ani după prima, din 2003. Intenția era ca țărilor din Europa Centrală și de Est, recent integrate, printre care și România, să li se dea o voce mai puternică în definirea priorităților europene. Eu am coordonat această inițiativă din partea României.
La începutul anului 2014, însă, Rusia a invadat pentru prima dată Ucraina, iar atenția noastră s-a mutat imediat spre acest subiect. Până atunci, în Occident exista o reticență în a privi Rusia ca pe o amenințare reală, deși invadase deja Georgia în 2008. Din acel moment am înțeles că trebuie să studiez profund problemele de securitate din regiunea Mării Negre. Practic, din 2014 și până astăzi, activitatea mea academică și profesională s-a concentrat, în cea mai mare parte, pe această temă.
Privind în urmă, îmi dau seama cât de puțin ni se preda în facultate despre aceste subiecte – despre Europa de Est, despre Războiul Rece sau despre conflictele înghețate. Acum, ca profesor, mi se pare incredibil cât de vizibil era subiectivismul occidental în felul în care erau predate studiile internaționale la nivel universitar, în anii studenției mele.
După finalizarea celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu, ați plecat de la Cotroceni, iar după câțiva ani, ați decis să părărsiți, din nou, România. Ce v-a determinat, de data aceasta, să reluați drumul internațional?
În 2012 mi-am început studiile doctorale la SNSPA, pe tema culturii strategice a României - despre identitatea națională și politica de apărare. După perioada de la Cotroceni, mi-am luat un an sabatic pentru a finaliza teza. Am rămas în România până în 2018, lucrând în sectorul neguvernamental pe proiecte de securitate europeană și regională. Apoi, am plecat la Berlin, pentru studii postdoctorale la Institutul Forțelor Armate Germane, iar în 2019 m-am mutat din nou în Statele Unite.
Motivul plecării din țară a fost dublu. Profesional, simțeam că în România nu există suficient spațiu pentru tinerii experți în politică externă și securitate. În mediul neguvernamental, opțiunile erau extrem de limitate. A existat însă și o cauză academică și birocratică: am primit titlul de doctor abia în 2020– 2021, când deja eram în SUA, deși îmi susținusem teza cu ani înainte.
Ce s-a întâmplat, concret, în acea situație cu doctoratul dvs.?
Deși am aplicat la doctorat cu toate documentele în regulă și am fost acceptată, după susținerea tezei SNSPA și Ministerul Educației au refuzat să-mi acorde titlul, pe motiv că masterul meu fusese obținut în Marea Britanie, deși legea era de partea mea. Inițial, mi s-a cerut să mai urmez un an de master, ceea ce am și făcut, într-o altă universitate din România. După acel an, mi s-a spus că masterul este ulterior doctoratului și, prin urmare, titlul nu îmi poate fi acordat. A trebuit să dau instituțiile în judecată și am câștigat de două ori – inclusiv definitiv, la Înalta Curte.
Cu asta am fost răsplătită că am ales să mă întorc în România. Prin neacordarea la timp a titlului de doctor, îmi blocaseră, practic, cele trei lucruri pe care voiam să le fac cu acest doctorat.
Primul era să public teza scrisă în limba română, pe care nu puteam să o public în România. Nu-i nimic, am publicat-o în străinătate.
Al doilea era să predau, deoarece nu puteam să predau în România, la nivel universitar, fără titlu de doctor. Nu-i nimic, acest lucru nu a fost o problemă în Statele Unite, unde predau la cele mai bune universități din lume.
Al treilea lucru era că voiam să urmez studii post-doctorale pe care, din nou, nu puteam să le fac în România, dar n-a fost nicio problemă să le fac la cele mai prestigioase universități din Germania și SUA.
Cum a fost experiența dvs. în privința studiilor peste hotare și ce le-ați recomanda tinerilor care își doresc să urmeze o facultate în străinătate?
Ce le pot spune tinerilor este că dacă au ocazia să studieze la universități din străinătate, să nu se gândească de două ori. Sunt diferențe foarte mari, de la structura actului didactic la sistemul de finanțare al universităților și până la mentalitate. Programul Erasmus, de exemplu, este unul excelent, chiar și dacă durează doar un semestru. Sigur că participarea la cursuri este o experiență în sine, dar cea mai valoroasă parte este că te obligă, ca tânăr, să te descurci singur într-o altă țară, într-o altă limbă, într-un alt sistem de valori și într-o altă cultură. Acest lucru este extrem de valoros.
Eu, când angajez pe cineva – și asta le spun și americanilor, pentru care este mult mai dificil să plece în străinătate, într-un zbor transatlantic –, mă uit dacă are experiență peste hotare. În domeniul Relațiilor Internaționale, cel puțin, este un plus major. O astfel de experiență îmi arată că cineva este adaptabil, bogat din punct de vedere cultural, că a învățat cum trebuie să interacționeze și să fie tolerant, deschis cultural.
Cum a decurs experiența dvs. profesională în Statele Unite?
Prima dată am venit la ONU, în New York, în 2008. A doua oară am venit cu NATO, la Norfolk, Virginia. Apoi am revenit, a treia oară, în 2019, când m-am mutat la Washington, pentru un al doilea studiu post-doctoral, pe tema securității Mării Negre, la Johns Hopkins University.
În 2020, institutul la care lucrez în prezent, Middle East Institute din Washington, a deschis singurul program dedicat regiunii Mării Negre. Ei m-au contactat, au fost mai multe interviuri și, în final, m-au angajat ca director al acestui program, pe care îl conduc și astăzi.
În paralel, predau Studii Europene la nivel de licență la George Washington University și cursuri de Securitate Europeană și Relații Internaționale la master, la Georgetown University.
În ce constă, concret, munca dvs. și a echipei de cercetători pe care o coordonați la Middle East Institute?
În SUA, misiunea think tank-urilor este să ofere expertiză în diverse domenii, colaborând cu instituțiile care sunt interesate de aceste subiecte și care oferă finanțare sau cu care se află într-un dialog instituțional ori în diverse parteneriate. Suntem în statul american, deci relaționăm în mod privilegiat cu guvernul american, cu Departamentul de Stat, cu Departamentul Apărării, cu agențiile de informații, cu Congresul, dar nu numai. Munca noastră constă în a scrie articole, cărți, publicăm studii, acordăm interviuri. Unii dintre noi avem o prezență constantă în media și pe rețelele sociale și participăm la paneluri și conferințe la care suntem invitați. În urmă cu doi ani, am aplicat și am primit o finanțare din partea unei fundații americane pentru a scrie o carte despre securitatea din regiunea Mării Negre. Sincer, în urmă cu cinci- șase ani, înainte să mă mut de la Berlin la Washington, nici nu știam că poți primi finanțare pentru a scrie o carte.
Vorbind despre securitatea la Marea Neagră – ce s-a schimbat, din 2022, odată cu începutul războiului din Ucraina, până acum?
Rusia este în continuare principala amenințare la adresa securității transatlantice, pentru NATO și pentru Uniunea Europeană. Putem discuta despre China sau Iran, dar, pentru regiune și pentru Europa, Rusia rămâne amenințarea centrală. La începutul războiului din Ucraina, strategia SUA – ca lider al lumii occidentale și principal partener strategic al României – a fost să îi ofere președintelui Ucrainei o cale de ieșire din țară, pentru că, la acea vreme, eram gata să „predăm” Ucraina Rusiei.
Între timp, datorită curajului extraordinar al leadershipului și al majorității populației ucrainene, precum și sprijinului din partea țărilor vecine – Polonia, statele baltice și altele –, s-a produs o schimbare radicală: de la ideea de a ceda teritoriul, la decizia de a furniza mai întâi rachetele Javelin, apoi tancurile și, ulterior, echipamente cu rază de acțiune mai mare. Continuăm să ajutăm Ucraina, însă sprijinul rămâne limitat cantitativ și calitativ, deși este esențial pentru a opri avansul Rusiei în acest război convențional.
Ceea ce s-a schimbat, de asemenea, este amploarea agresiunii hibride a Rusiei. Aceasta exista și înainte, dar nu era analizată suficient. Din 2014, am început să o studiem, dar acum a devenit o realitate pe care o înțelege majoritatea populației din Europa. În plus, și atacurile hibride s-au intensificat: de la operațiuni de sabotaj până la bruiajul semnalelor GPS care a afectat zborul șefei Comisiei Europene în Bulgaria.
Dacă e să mă uit la partea de percepție, aș spune că Occidentul a refuzat să accepte, până la începutul războiului din 2022, că Rusia este agresivă. Dar, în ultimii ani, Rusia ne-a forțat să acceptăm faptul că deși noi, europenii, nu vrem să fim într-un război cu ea, Rusia este într-un război cu noi.
Mai exact, ce a învățat Europa din acest război?
Pentru prima dată, Uniunea Europeană investește direct în armarea continentului, dar voința politică rămâne redusă, pentru că nu suntem obișnuiți cu astfel de decizii și pentru că ne este mai confortabil să evităm confruntarea. Această atitudine se vede peste tot în Europa, inclusiv în România: am preferat să spunem că „nu e războiul nostru”, în loc să ne asumăm costurile reînarmării, care sunt foarte mari. Politicienii europeni au încă mari rețineri să ia decizii nepopulare, ceea ce ar însemna ca Europa să-și schimbe economia parțial pe picior de război, pentru a face față provocărilor Rusiei. E adevărat că PIB-ul Rusiei este mai mic decât al Olandei și al Belgiei la un loc, dar 40% din acel PIB al Rusiei se duce către război, în timp ce în Europa încă nu atingem ținta de 3,5%.
Dar Europa nu pierde totuși resurse economice și echilibrul social din cauza acestui război? Cât contează aceste costuri pentru decidenții politici?
Aveți perfectă dreptate. Calculul, din punct de vedere economic și social, este foarte simplu: cu cât amânăm mai mult confruntarea cu Rusia și, practic, învingerea ei, împingerea ei în afara Europei, cu atât costurile cresc. Faptul că n-am făcut nimic în 2008 ne-a costat 2014. Faptul că în 2014 am încheiat cu armistiții care puneau victima la masă cu agresorul ne-a costat 2022. Costurile se adună din punct de vedere economic, nemaivorbind de liniștea socială.
Însă costurile politice, pentru un decident ales, sunt foarte mari, și anume să iasă în fața populației, că este vorba de România, de Germania sau de orice alt stat, și să spună: „Gata, de fapt, noi suntem în război cu Rusia și trebuie să ne asumăm aceste sacrificii și aceste costuri pentru a avea liniște în următoarea generații”!
Asta este realitatea, iar ciclurile politice și responsabilizarea redusă a factorilor decidenți duc la această inerție și, până la urmă, la costuri mult mai mari pentru cetățenii europeni.
La ce ar trebui să ne așteptăm de la Rusia în perioada următoare, având în vedere că nu și-a atins obiectivele?
Nu și le-a atins. Pe de altă parte, noi, occidentalii, nu i-am dat Rusiei suficiente motive să se oprească din acest război. Cu cât decidenții vor fi mai fermi în a combate Rusia, cu atât vom avea mai mult succes. Problema este și pe linia frontului, pentru că nu am oferit Ucrainei echipamentele de care avea nevoie, când avea nevoie.
De exemplu, le-am permis rușilor să mineze zeci de kilometri în lățime, de-a lungul liniei frontului. Pe timp de pace, deminarea durează ani și costă enorm. Din nou, sunt niște costuri pe care ni le-am asumat din cauza lipsei de voință politică, a lipsei de viziune și din cauza faptului că mulți dintre decidenții politici nu au ascultat de expertiză. Cea mai bună apărare împotriva Rusiei este descurajarea ei. Cu cât ești mai puternic, cu atât șansele scad ca Rusia să te atace. Cu cât pari mai slab, cu atât mai mult această slăbiciune provoacă Rusia. Dacă vrem să ținem războiul departe de granițele UE, asta înseamnă că trebuie să înarmăm Ucraina, cea care ține arma în mână. Momentul în care se termină războiul ține, în mare parte, și de Occident. Rusia este un factor constant care are anumite obiective și care nu se oprește decât dacă este oprită.
Cât de puternic este, în prezent, leadershipul Uniunii Europene?
Recunosc, sunt uimită de progresele pe care le-a făcut Uniunea Europeană în ultimii ani în domeniul securității și apărării. Sigur, a fost forțată de circumstanțe, dar nu m-aș fi așteptat acum câțiva ani să văd un astfel de progres. Înainte de 2022, exista o oboseală generală a Uniunii Europeane cu privire la extinderea ei. State precum Germania sau Franța nici nu mai luau în calcul acest proces. De-abia se terminase Brexit, eram foarte nesiguri pe noi. Războiul a schimbat totul: Republica Moldova, Ucraina și, parțial, Georgia, unde este o situație complicată, au primit statutul de state candidat. Acesta este un lucru incredibil, care nu s-ar fi întâmplat acum câțiva ani.
Apoi, pentru prima dată, UE, care este un proiect de pace și prosperitate, deoarece noi, în Europa, nici nu concepem ideea de război între statele membre, a creat în 2022, pentru prima dată, un fond de război pentru un stat terț, Ucraina. Din nou, un lucru unic.
Apoi, cetățenii din UE, care în trecut reacționaseră împotriva Războiului Rece, împotriva conflictului din Irak, au reacționat, în 2022, întrun număr incredibil de mare, proUcraina. S-au poziționat pentru apărarea unei țări europene, care era în afara UE. Din punct de vedere social, a fost un lucru incredibil.
Un alt exemplu este fondul pentru apărare, și m-aș gândi la Germania, pentru că acest stat este acum nu numai liderul economic, dar și liderul Uniunii Europene, fie că vrea, fie că nu vrea. Iar Germania, care este foarte conservatoare fiscal, și-a schimbat Constituția pentru a da posibilitatea să facem împrumuturi pentru apărare. Uniunea Europeană, pe de altă parte, alocă 800 de miliarde de euro pentru apărare, în următorii ani. Aproape 1 trilion de euro pentru apărare, un lucru pe care, din nou, nu mi l-aș fi putut imagina acum doi-trei ani, când banii erau semnificativ mai puțini.
Acestea sunt doar câteva exemple, strict din domeniul meu. Sigur, încă este foarte înceată Uniunea Europeană, care se confruntă cu multe obstacole din cauza Ungariei sau a Slovaciei, din cauza faptului că suntem multe state membre și avem priorități diferite, dar aceste exemple îmi arată că UE își asumă tot mai multă responsabilitate pentru securitatea noastră proprie.
