În multe organizații, proiectele nu sunt niciodată închise cu adevărat, ci mutate pe trimestrul următor, apoi pe următorul. Lista rămâne la fel de lungă, energia echipelor scade, iar atenția se fragmentează. Decizia opririi unui proiect pare dură, dar în realitate protejează resurse, claritate și sănătatea organizației.
Un semn clar apare când discuțiile despre un proiect nu mai au legătură cu rezultate, ci doar cu „taskuri făcute”. Dacă fiecare actualizare sună la fel ca luna trecută, iar echipa nu poate arăta o schimbare concretă, proiectul nu mai avansează. În aceste cazuri, amânarea devine doar un mod politicos de evitare a realității.
Când obiectivul nu mai este valid
Unele inițiative pornesc într-un context și continuă în altul. Dacă piața s-a schimbat, prioritățile s-au reașezat sau oportunitatea inițială nu mai contează, proiectul pierde sens, chiar dacă oamenii au muncit mult la el.
Un obiectiv care nu mai susține direcția actuală nu are nevoie de prelungire, ci de închidere.
Când costul depășește valoarea
Dacă un proiect consumă timp, bugete sau atenție care lipsesc în alte direcții mai urgente, devine o povară.
Întrebarea-cheie rămâne simplă: „Dacă am începe azi, am mai porni acest proiect?” Dacă răspunsul e „nu”, prelungirea reprezintă doar cost suplimentar.
Nimeni nu își mai asumă
Un proiect sănătos are un lider clar și decizii rapide. Dacă rolurile se pierd, responsabilitatea se dizolvă și totul rămâne suspendat, amânările devin doar simptomul unei lipse de direcție. În astfel de situații, închiderea ajută echipa să își recupereze energia.
În plus, nu strică să reținem și că o listă mai scurtă înseamnă viteză mai mare. E normal ca, periodic, liderii să reanalizeze portofoliul și să marcheze unele proiecte ca „finalizate prin decizie”, nu prin rezultat. Un proiect închis la timp eliberează resurse pentru inițiative cu adevărat importante.
