Pericolul autoevaluării pozitive a fost evidenţiat prin experimentul lui Bushman în cadrul căruia participanţii care răspundeau afirmativ la majoritatea afirmaţiilor de genul „lumea ar fi considerabil mai bună dacă aş conduce-o eu“ (se autoevaluau pozitiv) provocau şocuri electrice puternice persoanelor care le criticau. Concluzia experimentului era că nu evaluarea negativă e responsabilă de apariţia unor probleme de viaţă, în relaţiile cu ceilalţi sau de comiterea de infracţiuni, ci supraevaluarea, autoaprecierea pozitivă (după Septimiu Chelcea).
Studiul Result Development asupra a 1132 de participanţi români relevă tendinţa românilor de a se considera mai „buni“, mai „oneşti“, mai competenţi, mai disciplinaţi, mai generoşi etc. cu aproximativ 21% mai mult în comparaţie cu ceilalţi şi cu aproximativ 26% mai puţin „răi“. Iar aceste tendinţe medii reprezintă ceea ce numim eroarea normală, rezonabilă a supraevaluării. O bună parte dintre români se afla peste aceste limite. Cu alte cuvinte, foarte mulţi români se supraestimează pentru a se apăra, dar şi pentru a se prezenta bine, dezvoltând o cultură accentuată a distorsiunii.
Un studiu recent realizat în SUA a evidenţiat faptul că 90% dintre manageri îşi evaluează propria performanţă în top 10%. Putem confirma din evaluările noastre tendinţa a aproximativ 90% dintre manageri de a se supraaprecia cu note de 6 şi 7 pe o scală de la 1 la 7. Este incredibil unde se poate ajunge fără a avea un control asupra realităţii. Iar acesta îl putem câştiga prin luarea în consideraţie a percepţiilor celorlalţi, prin feedbackul celorlalţi. Iar cel mai mare pericol al supraevaluării vine dinspre managerii care se supraevaluează, care se umflă pentru a ajunge elefanţi. Pentru că supradimensionarea propriului gol duce la ruperea contactului cu realitatea. Iar acesta poate fi un semn de schizofrenie.
Dorin Bodea
Senior Consultant, Result Development
