Imaginați-vă o sală de concert într-o seară rece de toamnă. Lumina se așază blând peste instrumente, foșnetul publicului se domolește. Dirijorul urcă pe scenă, ridică bagheta și, pentru o clipă, privește spre sală. Zâmbetul i se strânge. Este cea mai bună compoziție a sa și totuși atâtea locuri sunt goale! În plus, filarmonica are nevoie de public, de susținere și de viitor.

Se întoarce spre orchestră, dă semnalul de început și, în timp ce partitura curge desăvârșit sub bagheta lui, mintea începe să-i fugă: cum ar putea atrage alți spectatori? Ce ar trebui schimbat în repertoriu? Ce risc ar merita să-și asume pentru a aduce orchestrei public, buget, viitor?

Dirijează prezentul cu toată măiestria, dar, în spatele gesturilor precise, alte note se leagă, compune deja viitorul.

Trăiește în paralel pe două scene: a prezentului, ce trebuie să fie ireproșabil – oamenii au venit pentru un spectacol fără greșeală, și a viitorului, care trebuie să umple foaierul și cere nerăbdător viteză, imaginație, curaj și talent.

Sună paradoxal, nu? Înlocuiți orchestra cu o companie – orice companie. Așa arată, astăzi, leadershipul.

Astăzi, orice lider trăiește între aceste două lumi. Are nevoie de măiestrie ca să le țină în echilibru: să ofere siguranță și, în același timp, să provoace schimbarea, să obțină rezultate imediate fără să sacrifice viitorul. Să exploateze prezentul și să exploreze, în același timp, viitorul.

Și nu, nu este vorba despre multitasking. Nu e despre a ține deodată zece mingi în aer. E despre a trăi simultan în două realități aparent incongruente.

Pentru un lider obișnuit să gândească previzibil, liniar, rigid, poate părea un haos. Pentru unul dispus să accepte complexitatea, o oportunitate uriașă. Acești lideri știu – și îi învață pe alții – că incertitudinea nu blochează, ci eliberează: din ea se nasc idei, soluții, viitor.

Marile companii globale vorbesc despre transformare, reinventare, o nouă cultură a muncii. Toate sunt subiecte reale și necesare. Dar, la nivelul cel mai uman, leadershipul se reduce astăzi la o singură întrebare: cum conduci când certitudinile dispar?

Iar răspunsul, oricât de paradoxal ar părea, cred că este această gândire paralelă. Să știi să ții pe același portativ două lumi care, în mod normal, nu s-ar întâlni: prezentul, cu stabilitatea lui de procese și valori, și viitorul, cu nevoia lui de experiment, tehnologie și schimbare.

Să ții strâns într-o mână siguranța de azi, iar în cealaltă, necunoscutul de mâine, să fii complet prezent în realitățile zilei, dar cu privirea ridicată spre orizontul unde se nasc provocările de mâine.

În geometria clasică, paralelele nu se întâlnesc. Dar în geometria proiectivă – un alt mod de a privi spațiul –, undeva, dincolo de tot ce putem vedea, există un punct în care ele se ating.

Acolo pare să fi ajuns leadershipul: nu mai poate merge liniar spre un viitor clar desenat. Trebuie să livreze rezultate acum și, în paralel, să construiască un viitor pe care nimeni nu-l poate prezice. Să păstreze stabilitatea echipelor și, în același timp, să îndrăznească schimbarea tehnologică.

Într-o astfel de lume, gândirea paralelă nu este un lux intelectual, ci o condiție de supraviețuire.

Pentru că leadershipul de azi nu mai înseamnă să mergi pe căi deja trasate. Înseamnă să creezi, din mers, drumuri și poduri între lumi. Să ții împreună ceea ce părea de neîmpăcat: siguranța și îndrăzneala, stabilitatea și schimbarea. Să sfidezi imposibilul și să faci paralelele să se întâlnească. De fapt, să transformi infinitul dintr-o limită în orizont.