Sursa foto: Pixabay.com
Deschid cu acest text o serie de articole în Revista CARIERE, așezate la intersecția dintre relația noastră, a tuturor, cu munca și cariera și rolul liderilor în crearea și conducerea acestei relații. Îmi doresc foarte mult să deschid cu această ocazie un dialog cu cititorii, prin care să extind, pe de o parte, conversația despre fiecare subiect, iar pe de alta, să îmi găsesc busola pentru subiecte viitoare. Succesul acestei rubrici va depinde, în egală măsură, de abilitatea mea de a aduce în atenția voastră teme interesante, dar și de calitatea interacțiunilor dintre noi. Promit să fiu prezent în pagina de comentarii și să răspund în timp util pentru a ține conversația vie. Și acum, primul subiect.
În lumea managementului, circulă o mulțime de idei și credințe care par corecte la o primă vedere, dar care, la o analiză mai atentă, dezvăluie fie erori de judecată, fie premize radical false, astfel încât concluziile către care ele îndeamnă să fie, la rândul lor, nu doar false, ci chiar puțin periculoase prin efectele pe care le produc. E un fenomen insidios, pentru că aparenta „cumințenie” a acestor idei le face imediat ușor și larg acceptate, ascunzând consecințele, uneori extrem de neplăcute, pe care le generează. Dintre toate aceste idei perfide, cred că niciuna nu e mai dăunătoare decât ideea „echilibrului dintre muncă și viață”. În esență, e o idee simplă și generoasă: oamenii au nevoie de timpul lor pentru ei înșiși, pentru familiile lor, pentru viața lor. Nu mai trăim în vremea în care era nevoie să trudești de la răsăritul la apusul soarelui, ca să pui familiei o pâine pe masă, acele timpuri în care capriciile vremii te puteau împinge la foamete, sau în care proprietarii de fabrici dominau așa de tare spațiul muncii încât puteau cere de la lucrătorii lor orice efort. Suntem, în fond, în secolul XXI. Cumva, aici e și problema. Ideea asta poate că era nobilă și progresistă în secolul XIX, când a generat mișcarea către ziua de lucru de 8h, ba chiar și în cea mai mare parte a secolului XX, dar acum e de-a dreptul periculoasă. Ea conține germenele unei idei primejdioase, anume că MUNCA NU E VIAȚĂ. Viața e altceva. Munca e o servitute, e o corvoadă, e o formă modernă de sclavie, din care suntem zilnic eliberați, ca să ne întoarcem la viața noastră. Dacă vă vedeți munca și viața așa, sunteți niște oameni foarte nefericiți, vă irosiți cel mai prețios capital, TIMPUL. Petreceți măcar 9h pe zi la muncă, mai petreceți vreo două pe drum, încă 8 dormind, vă mai rămân 5,6 poate 7 ore de viață pe zi. Nu vi se pare asta tragic?! Nu generează asta presiunea de a munci cât mai puțin, 6h/zi și 4 zile pe săptămână, dacă se poate?! Dar e asta chiar așa un deziderat? Acum vreo 20 de ani, câțiva psihologi de la universități de prim rang din lume s-au apucat să studieze ce-i face pe oameni fericiți. E un domeniu de care, paradoxal, psihologia nu prea s-a preocupat, ocupată fiind cu a ușura viața celor în suferință. Studierea sistematică a fericirii a dat multe rezultate paradoxale și altele așteptate. Unul dintre ele e următorul: avem o stare nativă de fericire, o aplecare înnăscută către a fi fericiți sau nefericiți. Această stare e foarte greu de modificat și sigur nu de către factori externi. Ce pot, însă, face factorii externi e să ne influențeze această stare pe perioade scurte de timp. În plus, foarte mulți factori sunt igienici, adică lipsa lor, de la o limită încolo, ne face nefericiți, dar prezența lor, peste acea limită, nu ne face fericiți. Foarte puțin factori sunt capabili să ne influențeze fericirea pe perioade lungi de timp. Dintre aceștia, doi ies în evidență: iubirea (calitatea relațiilor) și sensul muncii pe care o depunem. SENSUL MUNCII! Cum poate fi el la fel de important pentru fericirea noastră ca iubirea? Simplu: pentru că, prin muncă ne manifestăm potențialul creator, prin muncă existența noastră capătă importanță și valoare, facem ceva important, care contează, care rămâne. Înseamnă asta că orice muncă ne face fericiți? Cu siguranță că nu. Există muncă ce oprimă, prostește, frustrează, blochează potențialul, apasă. În două cuvinte, există muncă fără sens. Atunci, de ce nu e bună ideea de echilibru între muncă și viață? Pentru că acreditează ideea că munca nu e viață, e altceva, și e în regulă să fie altceva. Ai timpul tău în afara muncii, descurcă-te cu el, la muncă bagi capul la cutie. E o idee toxică, pentru că ne îndeamnă să căutăm să muncim cât mai puțin, în loc să ne îndemne să transformăm munca în viață, să cerem mai mult de la ea, să-i cerem să aibă sens. Nu ne trebuie un echilibru între muncă și viață, ne trebuie un echilibru între viață și viață, trebuie să transformăm munca dintr-o servitute într-un loc al împlinirii. Dar ce fel de muncă are sens și împlinește? Sunt mai multe de spus aici, dar câteva idei ies în evidență. În primul rând e o muncă în care are rost să mă investesc, în care ceea ce fac are impact în jurul meu, în alți oameni decât mine, în lume. Adeseori oamenii nu văd asta, deși e adevărat, pentru că sunt prea ocupați să își vadă de sarcinile zilnice și uneori prea preocupați să treacă orele de muncă ca să înceapă să trăiască. Apoi, trebuie să am posibilitatea să mă investesc, trebuie să am un spațiu larg de autonomie, puterea să decid pentru mine cum îmi exercit rolul. Desigur, pentru asta trebuie să-l știu și să-l înțeleg, altfel decât ca pe o colecție de „targeturi”. Conversațiile profesionale trebuie să fie despre roluri, nu despre KPI-uri. Apoi, trebuie să am ocazia să practic, în fiecare zi, lucrurile la care sunt priceput/ă, să îmi folosesc calitățile. Chiar dacă am lucruri de îmbunătățit, de schimbat, de învățat, e important ca, pe ansamblu, să mă simt capabil în ce fac și să am bucuria reușitei. Pentru asta e nevoie și ca ceea ce fac să mă provoace, să îmi stimuleze capacitățile, să fie dificil, dar posibil, pentru ca rezultatul să aibă valoare și să mă pot bucura de sentimentul reușitei. Nu în ultimul rând, munca trebuie să fie interesantă, incitantă, la rigoare aproape ludică. Cel mai mare motivator pozitiv e jocul. Sigur, veți spune, e foarte greu să faci din orice loc de muncă unul așa. În definitiv, unii sapă șanțuri, ce sens să le dai? (e contra-exemplul pe care-l primesc cel mai des). Sunt de acord. Dar nu e nevoie să aibă toate caracteristicile astea la superlativ. E suficient să aibă o doză sănătoasă din toate. Și se poate să aibă. Dar pentru asta trebuie să ne preocupe mai mult să ne facem munca mai valoroasă, nouă și celor din jur, decât să ne-o facem mai puțină. De asta cred eu că echilibrul muncă-viață e o idee toxică și perimată.
Articol preluat din numărul 264, februarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
