Cum corelăm cerințele pieței muncii cu sistemul de educație? Cum micșorăm decalajul între competențele și aptitudinile dobândite în școală și cele de care au nevoie angajații? Cine face ceea ce școala nu face? Care sunt abilitățile necesare pentru a face față provocărilor pe care le aduc meseriile viitorului? Cum se implică angajatorii, antreprenorii și companii le ca să suplinească ceea ce sistemul e incapabil să furnizeze acum?
Am invitat specialiști din diverse domenii care să dezbată educația – nu doar cea din școli, care ne pregătește pentru o profesie, ci aceea care ne pregătește pentru viață, pentru învățarea continuă.
Al optulea invitat este
Dan Berteanu, Managing Partner, Equatorial.
Nu cred că școala românească poate face saltul la un sistem modern, ci cred că va fi mai degrabă un proces de foarte lungă durată, schimbarea sistemului de educație asemănându-se cu cea a sistemului de sănătate sau construcția de autostrăzi. Principalele bariere în calea schimbării sunt:
✓ politizarea pozițiilor de decizie din Minister și Inspectorate, unde au ajuns oameni incompetenți;
✓ liderii sindicali care au ca singur obiectiv menținerea status-quo-ului și folosirea celor 220.000 de profesori ca masă de manevră și negociere;
✓ profesorii slab pregătiți, fără chef și cu mentalități învechite de predare;
✓ Părinții deconectați care așteaptă de la școală să le suplinească rolul pe care nu mai sunt dispuși sau nu mai au timp să și-l asume.
Nu degeaba am făcut comparația cu sistemul de sănătate. Din păcate
cred că școala românească este ca un bolnav de cancer, care are nevoie disperată de tratament cu medicamente de ultima generație, dar pe care indolența sau aroganța unor medici și stupizenia unor birocrați îl condamnă la moarte.
Unghiul din care trebuie să privim mega-competențele necesare oricărui elev în învățare are mai puțin legătură cu nevoile legate de un potențial job și mai mult cu modul în care va arăta societatea în viitor. Cred că avansul tehnologic va face ca oamenii să fie nevoiți să se „diferențieze“ în fața mașinilor și a algoritmilor cu care nu mai pot concura pe joburi rutiniere sau cognitive. Pe măsură ce se vor sofistica tehnologiile de machine learning și AI, vor începe a concura inclusiv pe job-uri creative. Cred că un elev/ student trebuie să fie curios, imaginativ și dispus să treacă de câte ori este nevoie prin procesul de dezvăț-învăț.
Cred că sistemul de educație nu trebuie să se adapteze la cerințele angajatorilor pentru că scopul școlii nu este, după mintea mea, să creeze forță de muncă și să modeleze caractere, să cultive integritatea, să dezvolte curiozitatea, responsablitatea pentru învățare și autonomia generației tinere. A gândi în termen de „ce au nevoie angajatorii“ este limitativ și reactiv. Cred că școala nu ar trebui să se întrebe nici măcar ce vor avea nevoie angajatorii în viitor, ci care este cel mai potrivit cadru de învățare de care are nevoie tânăra generație ca să-și poată dezvolta și antrena competențele menționate.
Angajatorii ar trebui să se implice în construirea de laboratoare și „simulatoare“ ale vieții reale în școli. În plus, ar trebui să se implice activ în dezvoltarea competențelor profesionale și sociale ale profesorilor, așa cum spre exemplu o fac deja câteva proiecte: Merito, SuperTeach și PowerUp. Angajatorii și societatea civilă ar trebui să pună presiune constantă și să solicite eliminarea din sistem a profesorilor care nu ar avea ce să caute la catedră și care sunt nepermis de mulți.
Programa de învățământ ar trebui să fie gândită modular și flexibil. Asta pentru ca elevii să-și poată alege atât materiile în care vor să specializeze, cât și gradul de profunzime în care vor s-o facă. Un antreprenor brazilian, Ricardo Semler, a înființat cu zeci de ani în urmă Institut Lumiar și o curriculă denumită Mozaic, respectând principiile menționate. Există mai multe metode de predare care se bazează pe experiențial, culminând cu școala publică din New Jersey, Quest to Learn, care și-a schimbat întreagă programă într-un joc.
Într-o lume ideală responsabilitatea pentru educație este 100% a copiilor. Responsabilitatea tuturor celorlalți – profesori, părinți, decidenți, angajatori – este să asigure timp pentru învățat prin joc, acces la instrumentele societății în care trăiesc și un ajutor autentic în învățare, fără a fi evaluativi.
A învăța digital se învață
Peste 2.000 de învățători din toată România au intrat deja în cel mai amplu program neguvernamental de training de abilități digitale dedicat profesorilor din învățământul primar, „Îndreptar Digital”, creat de Asociația Techsoup și finanțat de Google Foundation, prin Tides Foundation. Fișe cu exerciții și idei de proiecte la clasă bazate pe utilizarea unor aplicații mobile gratuite ajută cadrele didactice să țină pasul cu elevii nativi digital pe care îi au la clasă și să le deschidă apetitul pentru utilizarea tehnologiei în scop educațional.
Din aceeași serie:
Florian Colceag: E nevoie de o platformă de comunicare între formatorii educaționali și angajatori
Oana Botolan (Datki): E nevoie ACUM de competențe necesare în viitor
Ovidiu Pânișoară: Școala ar trebui să introducă un pic de imprevizibil în viața cotidiană a elevului
Andreea Paul: Să generalizăm insulele izolate de bună practică educațională
Andrei Goșu: Cum putem face saltul de la acest sistem anacronic la unul modern?
Educație pentru viitor. Cornelia Balcanu: Analfabeții de mâine vor fi cei care nu reușesc să se adapteze schimbărilor (VI)
Educație pentru viitor. Georgeta Dendrino: E nevoie de o schimbare de jos în sus (VII)
Articol preluat din numărul 256/aprilie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
