După cum notează Natsha Frost în Quartz, mulți dintre cei care deplâng pierderea acestei clădiri-simbol au o oarecare conexiune cu ea. Dacă sunt francezi, lovitura sub centură ar putea fi pierderea unei moșteniri culturale, o mică dar semnificativă parte a identității acestei națiuni; dacă sunt catolici, e posibil să deplângă pierderea unui loc cu semnificație spirituală, fix la începutul unei săptămâni încărcate de semnificații religioase.
Jurnalista Jennifer O’Connell ne oferă o nuanțare a acestei idei într-un editorial publicat în The Independent.
”Mi-am revăzut feed-ul de Instagram și am găsit o fotografie făcută în fața catedralei acum 18 luni. Este același loc în care Barack Obama, Anne Hathaway și Lin-Manuel Miranda, precum și cunoscuți de-ai mei, au făcut același lucru. L-am sunat pe soțul meu (...) care a venit acasă. Ne-am uitat împreună la imagini; am fost stupefiați și am rămas fără cuvinte. Nu ne venea să credem că așa ceva se poate întâmpla unui loc care a creat o istorie comună a multor oameni.
Da, este o tragedie care vizează în principal Franța, dar cred că, luni noapte, am pierdut ceva cu toții. Jelim distrugerea monumentelor într-un mod similar în care jelim moartea celebrităților. Dar moartea face parte din ciclul vieții, iar în ceea ce privește clădirile noastre mărețe, ne așteptăm ca acestea să dăinuie mai mult decât noi. Le vedem ca pe niște simboluri ale statorniciei, care au un scop mai înalt decât preocupările noastre mărunte. Ne amintesc de vremurile demult apuse și ne dau speranță că zilele ce vor veni vor fi mai bune. (...) Deplângem distrugerea structurii în sine, dar ne uităm cu melancolie și la ceea ce eram noi la acea vreme și ne gândim cu strângere de inimă la viitor”.
Dar cum e cu ceilalți, care nu au nicio legătură cu Notre Dame și care totuși deplâng situația actuală a catedralei? De ce îi afectează la un nivel profund? Autoarea croată Slavenka Drakulić a prezentat acest lucru în momentul distrugerii unui pod ce data din secolul al 16-lea din Bosnia și Herzegovina. Explicația are legătură cu mentalitatea noastră: ”Podul, în toată splendoarea și grația sa, ar fi trebuit să dăinuie mai mult; ne agățam de ideea că este un simbol al eternității, pentru că era produsul creativității individuale și al experiențelor colective; prin urmare, acesta transcende destinul unui singur individ.”
Mai este un aspect, tot legat de atemporalitate: Parisul, cel puțin pentru francezi, oferă senzația de statornicie. Chiar dacă unele lucruri se schimbă, acestea sunt mărunte. Transformarea nu are loc la un nivel macro. După cum notează Taffy Brodesser-Akner în New York Times, monumente precum Notre Dame nu ar trebui să fie afectate de trecerea timpului; în esență, Parisul nu ar trebui să se schimbe. Dar când se întâmplă contrariul, noi, oamenii suntem nevoiți să înfruntăm adevărul: construim lucruri pentru generațiile următoare, însă capacitatea noastră de a le proteja este mult mai limitată decât vrem să recunoaștem.
Revin la final la postarea lui Adrian Cioroianu, care ne-a amintit câteva aspecte importante despre astfel de evenimente: „Istoricii, dar și toți oamenii de bun simț, știu că tot ce face omul este, prin definiție, perisabil. Noi facem, noi distrugem (cu sau fără voie, direct sau indirect), dar noi putem și reconstrui. (...) Catedrala va putea fi reparată, desigur, Franța are voința și banii ce-i trebuie pentru asta - dar ceea ce a ars, din punct de vedere istoric și patrimonial, e iremediabil pierdut”. Sursă foto articol: Arhiva Pixabay
