În teorie, diferența e clară: direcția spune unde vrem să ajungem, iar tactica descrie cum ajungem acolo. În practică, însă, liniile dintre ele se estompează rapid. Echipele se concentrează pe execuție, proiectele se succed în ritm accelerat, iar ceea ce ar trebui să fie o busolă devine o listă de sarcini. Rezultatul? Efort mult, dar progres puțin.
Confuzia apare frecvent în organizațiile care trăiesc din urgențe. Când fiecare săptămână aduce o prioritate nouă, tactica capătă un statut exagerat: e ceea ce se vede, se raportează, se poate bifa.
Direcția, în schimb, pare prea abstractă, o formulare de strategie „pentru mai târziu”. Dar fără o direcție clară, tacticile se înmulțesc până se anulează între ele. O echipă poate ajunge să livreze perfect pe termen scurt, dar să piardă sensul pe termen lung.
Ce e de făcut
Ca să facem distincția corectă, direcția trebuie formulată în termeni de impact, nu de activitate. „Vrem să creștem retenția clienților” este o direcție; „vom lansa o campanie de email marketing” este o tactică. Atunci când le confunzi pe cele două, riști să crezi că execuția în sine e scopul, nu mijlocul. Direcția oferă coerență, e filtrul prin care decizi ce merită făcut.
În plus, direcția nu trebuie să fie statică, dar nici schimbată la fiecare lună. Ea oferă consistență, iar tactica aduce agilitate. O organizație matură le tratează ca două niveluri ale aceleiași mișcări: direcția stabilește de ce, tactica arată cum.
Echipele care reușesc să nu le amestece sunt cele care, înainte să înceapă un proiect, pun întrebarea simplă, dar foarte importantă: ne ajută asta să ajungem acolo unde vrem cu adevărat? Dacă răspunsul nu e limpede, e posibil să ai o tactică bună, dar fără direcție.
