Ioana Nicolaie este una dintre cele mai apreciate autoare din literatura română contemporană, romanele sale fiind premiate de-a lungul anilor. Din iubire pentru literatură, dar mai ales pentru semeni, a început în urmă cu 7 ani să doteze biblioteci școlare cu volume noi. A ajuns la 27 de biblioteci modernizate prin conținutul cărților. Inițiativa poartă numele Bibliotecile Melior.

Totodată, este soția celui mai cunoscut scriitor român al ultimilor 30 de ani – Mircea Cărtărescu.

Într-un interviu intim pentru Revista CARIERE, aceasta vorbește despre provocările pe care le-a întâmpinat ca scriitoare și ca femeie, după ce a devenit mamă. Și militează pentru consumul de carte în școli, în familie, în viața de zi cu zi.

Ioana, cum a ajuns cartea să ocupe un loc atât de important în viața ta? Fie că vorbim despre lectură, fie despre scris.

Cei mai mulți oameni, dacă ne gândim la scara speciei noastre, au trăit fără cărți, căci scrisul există de numai câteva milenii. Dacă ne gândim la scara culturii noastre în care alfabetizarea generală adusă de școală are un secol și ceva, oamenii tot fără cărți au trăit. Or, eu, fată fiind, dacă m-am născut într-un timp norocos în care am ajuns la școală, și-am putut învăța, și-am reușit chiar să scriu literatură, cum să nu fiu profund recunoscătoare? Citesc, iată! Și citind pot trăi în cărți neasemuite, pot trece prin arhitecturi cerebrale incredibile. Orișice carte dă seama, înainte de orice, de mintea strălucită a celui care-o scrie. Literatura este cea mai rafinată și mai nuanțată cunoaștere. Ce bine că omul a inventat literele! Alfabetul mi se pare cea mai mare descoperire a omenirii.

Ce ți‑a dat curajul să publici prima ta carte?

Eu am scris de când am învățat să... scriu; încă de la opt ani am știut că vreau să devin scriitoare. Trăiam în comunism, înghețam în clase în anii optzeci, era o sărăcie generală, iar eu evadam atât în cărțile de la biblioteca școlii, cât și în poeziile sau în povestirile SF pe care le scriam în caiete dictando.

Partea profesionistă a venit târziu, desigur, după ce-am trecut prin mai multe cenacluri literare, cel de la Facultatea de Litere din București - unde am și studiat - fiind cel mai important. În anii nouăzeci, care au fost ai pulverizării instituțiilor anterioare, pur și simplu nu aveai cum să debutezi. Trebuia să câștigi concursuri de debut, și erau foarte puține. L-am câștigat și eu pe cel de la Cartea Românească și-am intrat în literatură cu volumul de versuri „Carte retușată”.

În paralel, la alt concurs, depusesem și „Nordul”, deci aveam mai multe cărți scrise. Nu știam când și dacă aveam să le pot publica. Le scriam din nevoie interioară, așa cum fac până azi cu fiecare rând pe care-l aștern pe hârtie. Aveam douăzeci și șase de ani la debut, ceea ce înseamnă că am debutat târziu.

Cum ai gestionat perioada în care erai o tânără mamă, aveai un partener scriitor, deja celebru, pe Mircea Cărtărescu, și îți doreai la rândul tău să continui să scrii?

Nu am gestionat bine, m-am pomenit cu o depresie severă după naștere - de la nesomn, de la epuizare, de la sentimentul că s-a terminat, în veci n-o să mai pot scrie un rând. Am făcut terapie, așa cum se putea atunci, m-am luptat să prind zilele și să le pun câte-un fermoar comun care să le țină și pe care să-l trag fără să-mi rup pielea, fără să mă zdrobesc pe mine.

Mircea avea mereu conferințe sau alte evenimente care-l surmenau și pe el, călătorea, iar eu rămâneam singură cu micuțul. Când era acasă, mă ajuta, aveam la un moment dat o soluție de rezistență: o noapte mă trezesc eu, în cealaltă tu.

Ce-am înțeles atunci? Că oricât curaj ai, îl poți pierde într-o clipă. Că ai nevoie, om fiind, de ajutor. Că o mamă sau o bunică pe-aproape sunt de neprețuit. Că depresia post-natală e teribilă și că uneori duce la moarte. Că femeile trebuie sprijinite în toate felurile atunci când au copii, fiindcă fac un lucru nemaipomenit, aduc pe lume viitorul. Și-apoi, cu o putere incredibilă, îl și modelează.

Ce crezi că ajută o femeie să depășească perioada dificilă de după o naștere și să se regăsească pe ea însăși?

Timpul. Gândul că și lucrurile de zi cu zi - ca sterilizarea biberonului sau ieșitul cu micuțul la plimbare - se vor sfârși la un moment dat. Și că e bine să te bucuri de fiecare amănunt, fiindcă el ți se-arată numai o dată.

Cât despre regăsire, cred că-i vorba, de fapt, despre o reconstruire, o așezare în alt plan. Niciodată, când ai un copil, nu te întorci, căci ești obligat să mergi înainte. Îl interiorizezi pe nou-venitul în lume, îl fixezi de viața ta, de profesia ta, de arta ta.

Eu n-aș fi scris „Cerul din burtă”, volumul reeditat de curând la Editura Paralela 45, dacă nu m-aș fi reclădit și din cărămizile uluitoare numite Gabriel. Pentru copilul meu am început să scriu și cărți pentru copii, îi datorez asta. Cum îi datorez enorm de mult și-n alte feluri, căci el nu-mi seamănă și, totuși, m-a lăsat să mă apropii de teritoriile lui, adică nu a rupt niciodată punțile dintre noi.

Între timp, ai publicat mai multe romane, multe dintre ele premiate, dar și literatură pentru copii. Cum arată procesul tău de scris? Există acea inspirație care vine uneori sau este mai degrabă o rutină menită să provoace acea inspirație?

Azi strâng disperare, strâng și mâine, și poimâine, o fac ghem mic, apoi tot mai mare, până nu mai știu cum să-mi păstrez echilibrul. Iar disperarea asta vine din faptul că nu am timp pentru scris. Pentru un roman, eu am nevoie de luni întregi, compacte, goale, în care să pot trăi așa cum trebuie în el până-l pot muta pe partea astalaltă a realității, unde ne găsim noi. Nimeni nu-mi dă aceste luni. Și-atunci pândesc biete zile, de găsit mai ales în vacanțele de Sărbători când nu-mi doresc decât să închid ușile și să fug în cartea mea. Inspirația e un lux, n-am cum s-o aștept, n-aș avea de ce. În capul meu e, din păcate, și-un cimitir al cărților nescrise din cauza lipsei de timp.

Cum s‑a născut povestea Bibliotecilor Melior? A fost o anumită situație determinantă sau era o idee care te urmărea de mai mult timp?

Fundația Melior există din 2014 și am făcut-o cu sora mea care-i al șaptelea copil din familia mea de doisprezece copii - eu sunt a patra. Proiectele pe care le-am derulat în primii ani și despre care n-am suflat o vorbă aveau în vedere mici intervenții în social. Apoi s-a dat un subiect la evaluarea națională în care copiilor li se cerea să povestească întâlnirea cu un scriitor contemporan. A fost dramatic, fiindcă mai toții copiii din țara noastră n-au avut parte de astfel de întâlniri. Atunci m-am gândit să fac niște ateliere de joacă și imaginație prin școli, ca să se vadă că există și scriitori vii, nu-s morți cu toții. Și după primul astfel de eveniment, mi-am dat seama că durerea vine din craterul inexistent, sau prăfuit, sau abandonat, sau cu ușile bătute în cuie, sau fără nimeni acolo, sau fără o singură carte cumpărată de decenii, din craterul care-i biblioteca școlară.

Am început cam de șapte ani proiectele Melior și am ajuns la Biblioteca Melior 27, care numără nu mai puțin de șase sute de cărți superbe. Valoarea ei reală e cam de cinci mii de euro. Ajungi în general în zone cu multe lipsuri. Odată ce intră în contact cu cărțile noi, ce ar trebui să se întâmple cu elevii astfel încât să se apropie cu adevărat de ele? Fiindcă toate celelalte probleme cu care se confruntă ei există în continuare. „Doamna, am venit să împrumut cărți din alea... noi!” Ăsta-i cel mai obișnuit lucru care se întâmplă.

Mereu am ajuns în locuri cu profesori sau bibliotecari implicați, care au știut să ducă povestea mai departe. Copiii au folosit cărțile, unii dintre ei chiar mi-au trimis mesaje că vor să se facă scriitori. Alții doar au avut un avantaj la examene. În alte locuri s-au modificat spațiile și au început să se țină ore - și evenimente - în bibliotecă. Au apărut cercuri de lectură. Au crescut, adică, atât cunoștințele, cât mai ales orizontul copiilor.

Copilul care citește nu se teme, el capătă treptat curajul care-l va duce tot mai departe. Ajutor am avut de la Mircea, Gabriel, de la sora mea, de la câțiva prieteni care ne-au făcut în timp donații, de la editurile Humanitas, Arthur, Paralela 45, Polirom, care ne-au făcut reduceri la cărți, de la firma Zentiva care ne-a redirecționat o parte din impozitul pe profit - nu și anul ăsta etc.

Fundația Melior e mică, dar dornică să facă un val cât mai mare, să dea idei, să schimbe, dacă se poate, ideea că se pot crește copii fără cărți. Nu se pot crește.

Te rugăm să ne recomanzi o carte pentru adulți și una pentru copii.

„Quilt” de Veronica D. Niculescu. Sunt povești din pandemie, despre crizele din cuplu, despre singurătate, despre păsările citadine și foarte mult despre miracolele din jur.

„Consulatul lunii” de Matei Vișniec, volum care-i un tort cu straturi așa de măiastru alipite încât sigur va fi pe placul oricui.