Cristian Mungiu, unul dintre cei mai importanți regizori români ai ultimilor ani, a făcut în luna septembrie parte din juriul competiției oficiale a Festivalului de Film de la Veneția. Întors în țară, lucrează acum la organizarea festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, pe care l‑a fondat în urmă cu 16 ani, se află în turneu cu promovarea filmului Jaful Secolului, scris după scenariul său și regizat de Teodora Mihai, iar eu l‑am întâlnit la un festival de literatură – NOD, în Brașov, acolo unde a vorbit publicului despre importanța cititului, dar și despre cum ajunge un text scenariu de film.

Anul acesta a încheiat filmările la cel mai nou film al său – Fjord, filmat aproape integral în Norvegia, alături de cunoscuții actori Sebastian Stan și Renate Reinsve.

Despre toate acestea vorbim în interviul acordat de Cristian Mungiu pentru Revista CARIERE.

Cristian, cum ai descrie experiența din juriul de la Veneția? Cât de mult este muncă și cât de mult este networking? Ai niște lucruri de câștigat ulterior ca regizor, ca producător, din relațiile pe care ți le faci acolo?

În primul rând e amuzant. Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată denetworking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural. Și ai timp, povestești plecând de la filme, ai timp să te adâncești un pic în ceea ce contează astăzi, legat de direcțiile și tendințele din cinema, și plus că ai setup-ul ca să poți să discuți cu ei și altceva.

Toată lumea la Veneția, spre deosebire de Cannes, locuiește în același hotel, la acest Lido. Și atunci te întâlnești nas în nas cu oamenii ăștia peste tot, și e o relație mult mai puțin formală.

Și, da, mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.

În ce măsură încerci să aduci la Les Films de Cannes à Bucarest ceea ce vezi la aceste mari festivaluri din afară? Sau Les Films de Cannes à Bucarest are un specific românesc?

Les Films de Cannes à Bucarest nu are mare legătură cu festivalul de la Cannes, e o inițiativă complet privată, făcută cu bunăvoința lui Thierry Femaux, care este un fel de co-founder al acestui festival, de acum 15 ani.

Sigur, corpul principal de filme pe care îl dăm noi e legat de selecția oficială de la Cannes. Dar acum am fost la Veneția, de exemplu, am văzut toate filmele de la Veneția, deci mi-am putut permite să invit 4-5 filme de la Veneția, și asta, totodată, pentru că autorii lor sunt autori care au fost în trecut la Cannes.

Deci interpretarea asta e destul de largă. Avem o secțiune care se cheamă „Avanpremierele toamnei”, unde ne permitem să dăm toate filmele românești care stau să apară în toamna respectivă, avem o secțiune în care dăm cele mai importante filme ale anului din anul respectiv, avem ziua de aur în care dăm Ursul de aur, Leul de Aur și alte premii de aur, să-ți faci tu singur propria impresie. Deci e destul de liber și, totodată, ești și destul de liber pe zona asta de, să zicem, industrie.

Industria e un cuvânt mare pentru România și pentru ceea ce facem noi, dar totuși încercăm să coagulăm niște bule din astea, să le conglomerăm, să le facem să se cunoască unele pe altele și să dăm, pe cât posibil, o mână de ajutor celor care sunt în acest domeniu. Facem Write a Screenplay For pentru scenariști, facem Managing Talents, în care încercăm să oferim o șansă actorilor din România capabili să aibă cariere internaționale, vorbind în altă limbă, să-i întâlnim cu agenți de reprezentare și de casting. Încercăm mereu să creăm o chestiune și pentru comunitate, și pentru cinefili, pe lângă festival.

În ce măsură Le Films de Cannes a devenit un business?

În cinema nu prea există business în România, deci nu poți să zici că a devenit un business. Însă măcar nu mai aducem bani de acasă. Dar nu e un business. Noi încercăm să-l facem să devină o metodă alternativă de distribuție. Pentru că, în România și în lume, în mod obișnuit, în momentul de față, nu mai poți să ai în săli de cinema distribuția unui film care nu e american, când îl trimiți la mall, nu vine nimeni să-l vadă.

Oamenii vin să vadă filme de artă la Les Films de Cannes. Am regionalizat și Les Films de Cannes, și American Independent Film Festival, cu intenția declarată ca exploatarea principală a acelor filme pe care le aducem în distribuție să se facă sub forma unor evenimente orășenești. Mergem în mai multe orașe din țară. Ne străduim să trimitem niște oaspeți acolo, și asta facem cu fiecare alt oraș, la fiecare festival și cu fiecare alt film. Și asta dă un pic de viață mai mare și mai lungă unor filme pe care, altfel, dacă le ai plăsa doar în săli de cinematograf, după ce le-ai dat o dată doar în București, nu ar putea veni să le vadă foarte multă.

Dar caracteristica principală a festivalului e că a adus cei mai mari regizori ai lumii, în ultimele cinci, mai mari decât oricare festival din România. Pentru că sunt oameni pe care i-am cunoscut personal și ăsta e marele beneficiu: nu doar că le vezi filmul, că filmul îl găsești tu și pe net, dacă insiști.

Sunt companiile private interesate să sponsorizeze mai degrabă un festival decât producția unui film?

Mecanismele sunt foarte diferite și bugetele sunt foarte diferite. Prin legea cinematografiei participă la realizarea unui film ca efect al legii. Legea prevede că o parte din taxa pe care tu trebuie să o dai către CNC poți să o direcționezi direct către un proiect.

Și teoretic ăsta e un mecanism în care tu ar trebui să-ți completezi bugetul.

Când te ajută cu un festival, oamenii ăia trebuie să creadă că există un demers artistic de o anumită calitate de pe urma căruia ei să primească un fel de beneficiu de asociere de imagine.

Și de multe ori încercăm să poziționăm Les Films de Cannes à Bucarest drept ceea ce este: o expresie a unui anumit gen de calitate elitistă, un eveniment exclusivist, și atunci sunt parteneri care doresc să ne ajute prin această asociere.

Au anumite cerințe acești parteneri?

Au cerința de a nu face o investiție care să fie inutilă. Și uneori cerințele sunt mai precise, mai punctuale, alteori sunt mai generaliste. Dar, de-a lungul timpului, am avut satisfacția că, de exemplu, niște parteneri care vindeau mașini au vândut mașini unor participanți din festival.

Înțelegem că, uneori, nu e suficient să fie doar o asociere de imagine. Și facem ce putem să ajungem la publicul care îi interesează pe ei, prin intermediul activităților pe care le facem noi. Căutăm punctul comun.

Cum reușești să rămâi un lider credibil și să ai autoritate în fața echipelor cu care lucrezi pe diverse paliere, atât pe platoul de filmare, cât și în producția de film, și în organizarea unui festival? Cum faci să găsești acest echilibru?

Cred că poți să fii credibil dacă faci lucrurile la care te pricepi și dacă te pricepi cel puțin la fel de bine sau mai bine decât oamenii cu care discuți, sau dacă-i alegi pe acei oameni care se pricep mai bine ca tine, și știi că trebuie să lucrezi cu ei.

E mai simplu la film pentru că acolo ecranizezi lucrurile la care te-ai gândit tu.

La producție mi-aș dori să fie oameni mai competenți ca mine. N-am nicio ambiție să fiu producător, nici pentru mine, nici pentru alții, dar producător înseamnă, pe de o parte, că găsesc banii de care am nevoie ca să-mi fac filmele, și din păcate la chestia asta nu mă poate înlocui prea mult nimeni.

Mi-ar plăcea să se ocupe altcineva de asta, dar prefer să fac filme în care controlul e la mine, și atunci trebuie să le fac cu mine ca producător. Dacă am să mă hotărăsc să fac un film pentru un producător american care îmi propune un scenariu, n-am să mai fiu eu producător și nu o să mai îmi bat capul. Deocamdată, mă interesează acest model.

Când fac producție de tip organizare, sigur că încerc să pasez cât mai mult din această organizare, dar o pasez unor oameni pe care i-am verificat în prealabil și o pasez cu experiența de a fi făcut treaba asta mai bine de 25 de ani, adică știu cam cum se întâmplă, cine e eficient și cum poate să mă ajute.

Și, totodată, controlând filmul ăla de la cap la coadă, pot să mă implic și să găsesc soluții, să le propun soluții, să pot să tai dacă avem probleme de buget.

Pe partea de festivaluri, pentru că eu sunt cel care bate festivalurile de atâția ani, nu mi-e greu să fac o selecție. Dar mi-aș dori foarte mult să se nască o generație de tineri interesați de managementul cultural. Nu vreau și nu pot să fac asta la nesfârșit și mi-ar plăcea mai mult să mă ocup de propriile mele filme și să existe niște oameni care să înțeleagă în ce măsură trebuie să te adâncești foarte mult în toate laturile astea, de la organizare, la finanțare și până la promovare, ca să poți să creezi un public și să poți să finanțezi toate ideile pe care le ai.

Nu e simplu să faci asta și sper să se găsească niște oameni care să simtă plăcere și interes real în chestia asta.

Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

Păi, în primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul. E foarte important să fii competent, iar dacă nu ești competent pe domeniul ăla, mă interesează măcar să fii curios sau deschis.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce a trebuit făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor.

Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.

Ai avut șansa de-a lungul carierei tale de foarte multe premii și recunoaștere, dar cum ai făcut să gestionezi momentele mai dificile în care poate ai fost respins la anumite festivaluri sau poate rezultatul muncii tale nu a fost acolo unde te așteptai?

Mare lucru nu ai ce să faci decât să te aduni de pe jos și să crești mai departe, dacă filmul nu a avut norocul să fie de la început recepționat așa cum vrei tu, cantitatea de energie pe care o mai investești ca să-l ridici trebuie să fie proporțională cu șansele pe care le mai ai să-și atingă scopul pe care i l-ai dat tu de la început.

Și eu mă angajez foarte mult în promovarea filmelor mele. Dar când mă opresc, m-am oprit. Nu mai văd niciodată filmele după acele șase luni sau ani de promovare. Încerc să fac tot posibilul cu datele pe care le am și încerc data viitoare să-mi ating obiectivele mai bine.

Dar cel mai probabil era ceva în neregulă cu obiectivele mele, nu cu filmul. Și atunci încerc să fiu realist de fiecare dată și totodată trebuie să recunosc că am fost mai degrabă norocos. N-am avut niciun flop cu totul major în viață ca regizor și scenarist.

Ca producător, sigur că te aștepți de multe ori ca lucrurile să meargă mai bine. Dar nu ai ce să faci decât să te agiți la maximum și să scoți ce poți tu mai bine din el, din poziția aia care de fapt e foarte ingrată.

Când faci tu film ca regizor și scenarist, mori pe mâna ta. Când faci un film ca producător, trebuie să respecți libertatea celui cu care lucrezi și să încerci să îi comunici ce crezi tu că e mai bine pentru proiectul comun, dar admițând că limita ta de decizie e mai mică decât când ești un autor complet.

Suntem foarte curioși să vedem noul tău film, Fjord, pe care l-ai realizat anul acesta, în Norvegia, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve. Cum a fost să lucrezi cu actori de talie internațională, cum a fost la filmări în Norvegia?

Filmarea în sine cu ei nu a fost foarte diferită de ceea ce am făcut întotdeauna într-un film românesc cu actori din România. Ce diferă foarte mult e lucrul cu o echipă care are un pic alte obiceiuri.

Știi că noi, în România, suntem foarte hardworking în domeniul de cinema pentru că lucrăm contra cronometru și contra buget. Lucrăm 12 ore pe zi și tragem tare să încheiem cât mai repede, nu prea avem așa momente în care batem câmpii pe platou și ne relaxăm când nu e cazul, nu avem cum.

În timp ce, în Norvegia, a trebuit cumva să trecem printr o această mică perioadă de a ne cunoaște unii pe alții și, până la urmă, a fost OK, dar ne-am întâlnit undeva la mijloc.

Ei lucrează, de regulă, 8 ore și, până la urmă, cele 12 ale noastre, ne-am înțeles să lucrăm undeva la 10 ore, cu pauză, cu tot, cu drumuri, cu tot, dar după aia modalitatea punctuală în care am lucrat cu Sebastian și cu Renate nu a fost diferită.

Au locuit cu noi, au repetat cu noi, ca și cu ceilalți actori. Sebastian a fost foarte generos și nu a venit cu publicist, agent, mai știu eu ce, pe platou, nu a avut rulotă și tratament special. Sigur, a avut tihna lui, de care avea nevoie, dar pe care au avut-o toți actorii.

Și chestia asta ne-a ajutat să avansăm într-un fel de proiect european-american, dar mostly european. Adică, a admis el să lucreze mai puțin pe modelul american pe care noi nu avem cum să-l replicăm aici și să se plieze pe felul nostru de a lucra.

Ce-ți dorești cel mai mult să se întâmple cu un film pe care-l faci și în special cu acest film?

Întotdeauna la orice film îmi doresc să fie văzut de cât mai mulți oameni, fără îndoială, doar că, din păcate, știu, am aflat că, oricât de relative sunt premiile și oricât de conjuncturale, ele constituie un mecanism de marketing de promovare important.

După gustul meu, ar fi mai bine să nu existe premii în film, pentru că e ridicol să-ți închipui că poți măsura ceva concret, să zici că ăsta e mai bun decât celălalt. Ai cum? E o judecată relativă. Din păcate, fără genul ăsta de recomandări, vine mai puțină lume să le vadă.

Și atunci, nu că ne dorim premii, dar întrucât îmi doresc ca filmul să fie cât mai bine văzut, da, îmi doresc ca filmul să primească aceste acolade care deschid curiozitatea și ușile publicului să vină să-l vadă.