Dacă nu muţi, e mai rău; dacă muţi, oricum e rău
„Puteam să nu mă duc să mă lupt cu jandarmii pentru SMURD. Pentru a menţine sistemul de urgenţă medical gratuit şi multe ale lucruri care ar fi derivat de aici. Dar a fost ca la jocul de şah. Dacă nu muţi, e mai rău, dacă muţi, oricum e rău. Aşa că trebuia să facem acea mutare, am fost obligaţi s-o facem. Dacă n-o făceam nici pe-aia, ar fi fost chiar ceva mai rău. Sper într-un sistem de urgenţă medical gratuit în toată lumea, nu doar la noi. Trebuie să fie gratuit chiar şi pentru cei care nu au niciun ban. Asta înseamnă alergia mea la nedreptate: a lua atitudine. Nu de forţă. O atitudine vocală, de dialog, în gândire, în idei. Şi, uneori, ideile sunt mai puternice decât frica. O idee poate de multe ori să învingă frica. Nu uitaţi că pentru unele idei oamenii au murit în închisorile comuniste, mulţi oameni.” Totuşi, legătura dintre atitudinea civică explicită şi cântatul primei doine din viaţă nu fusese făcută, însă am înţeles repede că pentru Adrian ritmul este esenţial, fie că vorbim despre muzică, fie despre suflare sau cuvânt.„Reintru în istorie, luându-mi un rol şi dând un rol”
„Înainte de-a cânta prima doină, am auzit o voce incredibilă la Academia de Muzică din Cluj. Cred că eram în anul III. Am terminat secţia instrumentală, violoncel. Eram la cursul de Istoria muzicii, cred, şi-am auzit venind de la parter o voce din altă lume, eu nefiind familiarizat deloc cu muzica tradiţională, neplăcându-mi ce vedeam la televizor, unde era numai muzică de pahar, aşa cum este şi acum, chiar şi pe canalele de muzică specializate pe muzică folclorică.”„Oamenii cântă cu un pahar în mână”, spune Naidin, „de parcă ar ţine-o-ntr-o veselie de dimineaţă până seara.” Or, poporul român nu este foarte vesel. „E un popor gânditor. Mioriţa nu s-a putut naşte într-un popor vesel. Noi avem şi-o anumită veselie a noastră, dar acolo există doar un anumit gen de repertoriu. Şi alte popoare au avut multe drame, dar pe mine mă doare de neamul meu. N-am avut o istorie foarte veselă. Cei care promovează aşa ceva nu ştiu că există şi lucruri extraordinare, că noi suntem şi altfel. Nu poţi veni la un popor care-a suferit atât să-i spui lucruri prea uşoare.”
„M-ai întrebat cum nu sunt. Cu siguranţă, nu sunt fără de istorie. Şi fără de cultură. Am încercat să cunosc locul şi oamenii din care mă trag. Numai că noi ne uităm pe noi. N-avem cum să intrăm în universalitate decât prin propria noastră poartă, care este una culturală. Apelez la poarta acestei tradiţii pentru că asta mă apropie de sufletul meu, mă sensibilizează pe mine.” Tradiţia noastră e frumoasă, orală, cu muzică superbă, suntem noi. Noi nefiind un popor care-a avut nevoia şi dorinţa creării unei civilizaţii arhitectonice uriaşe. N-am lăsat temple ca grecii şi egiptenii, dar avem o civilizaţie orală extraordinară, a muzicii şi a tradiţiilor. Cultura lemnului. Suntem un popor vechi. Ne-am retras puţin ca popor din istorie, cu adevărat, pentru că nu ne mai recunoaştem în ea. Eu îl duc pe popor înapoi în istorie, dar cu altă forţă. Reintru în istorie, luându-mi un rol şi dând un rol”.
„Doina e a unuia către singurul”
Revenind la momentul acelei muzici nemaiauzite, Adrian Naidin spune: „Era Grigore Leşe care, la parter, cânta de dor de Ţara Lăpuşului, el fiind student la fagot. Efectiv, n-am mai rezistat şi m-am dus să văd de unde vine vocea. Îmi povestea după ce l-am cunoscut că, fiind obişnuit ca-n sat să dea bună ziua tuturor, aici fiind un oraş mare, adaptarea a fost foarte grea pentru el, oamenii nesalutându-se-ntrei ei dacă nu se cunoşteau şi e şi normal într-o metropolă.” Poate fi dificil să fii nevoit dintr-odată să te poziţionezi în raport cu o lume complet nouă: „Cred că e foarte important şi demersul tău şi al meu de a integra, nu de a te lăsa integrat. Îi integrez în lumea mea, care poate nu este a lor, dar ar fi putut să fie a lor. N-ai cum altfel, trebuie să-mparţi.” Auzindu-l pe Grigore Leşe, Adrian descoperea o lume nouă, pe care eu n-o avea încă în sine. „Am descoperit cât de sărac sunt. Am încercat să stăm pe lângă el, auzindu-l, toţi studenţii, am stat pe lângă el câţiva ani apoi.”„Grigore Leşe mi-a dat dragostea de folclor”
Nichita Stănescu spunea: „«Colinda e a unuia către toţi, iar doina e a unuia către singurul.» Adică acela care o cântă când ştie că nu e ascultat. Când ştie că-i ascultat, nu mai cântă. Doina ţi-o cânţi ţie. El îşi cânta lui, iar noi am început să-l acompaniem cu ison, un sunet lung. Ascultându-l pe el, am recăpătat o lume-ntreagă-n mine. Grigore Leşe mi-a dat dragostea de folclor. În momentul în care-am fost în stare să pot cânta şi eu o doină, mi-am cântat o doină şi-am realizat atunci c-aici voiam s-ajung, că nu era durerea durerea mea. Am plâns pentru prima dată după ce-am cântat şi-n timpul cântării doinei durerea altuia şi-am ştiut că nu era a mea, că mie-mi mergea bine. În doină era durerea acestui popor pe care-l simţeam pentru prima dată acut în mine şi care-mi schimba totul, îmi făcea o mică revoluţie chiar şi-n corpul fizic prin suflet. E o chestie pe care eu o fac pentru că-mi vine s-o fac, nu pentru că ştiu c-aşa trebuie. Chiar aşa îmi vine. Ieşirile mele din casă înseamnă alergia la nedreptate. Noi trebuie să-nvăţăm că nu ni se va da nimic, niciodată.”„Nu pot fi ce-am fost şi nu sunt ce voi fi”
Adrian Naidin e împotriva ideii de aşteptare. „A aştepta face parte din lenea spirituală.” Spune simplu, pe un ton cald: „Sunt un om viu, cu un rând de aripi. Nu pot fi ce-am fost şi nu sunt ce voi fi. Sunt o lacrimă cu foarte multă sare. Unele sunt mai sărate decât altele. Sunt o lacrimă a acestui neam, al meu. Şi te poţi debarasa uşor de ea. Te ştergi pe obraz şi gata. Însă câtă vreme sunt pe obraz, e bine.” Şi de-aici am putut amândoi imersa în povestea ardeleanului pe jumătate oltean (după tată), pe jumătate basarabean (după mamă). „Olteanul se vede în explozia din mine, în ardeiul din mine. Se vede probabil în viteza cu care iau atitudine. Înăuntrul meu e un vulcan şi nu ştiu ce să fac cu el.” Iar pe filieră maternă, mai exact de la bunica, vine muzicalitatea artistului complex. De la bunica lui care a fugit, însărcinată fiind, din calea armatei ruse – cei care-au rămas au fost deportaţi în Siberia – şi care plângea în fiecare dimineaţă, gândindu-se că nu va mai ajunge niciodată să vadă locurile naşterii şi creşterii ei. „Nu pot să cultiv ura deloc. Altfel, n-aş cânta.” Facultatea a absolvit-o la Cluj-Napoca, oraşul care este în acest 2015 Capitala Europeană a Tineretului.„E o diferență între infinit și absolut”
„Noi trebuie să ştim că avem şi valori. De-aia revin tot timpul în concertele mele şi lupt pentru a arăta cum suntem noi. Tot ce cânt e al vostru. Muzica mea aduce speranţă. E prelungirea sufletului meu. E foarte greu să şi numeşti ceva, mai ales ceva care nu se vede. Este un urlet al sufletului meu, o îndreptare către absolut. Un drum vertical.” Ascultându-l cântând, îţi dai seama că în muzica lui bucuria şi tristeţea sunt simbiotice, nu categorii distincte, aşa cum sunt ele trecute în manuale. Şi simţi că el e împăcat cu rostul lui de vas ales, că serveşte fericit darul pe care l-a primit. Totuşi, cum a fost primul astfel de moment revelator? „Aşteptam şi-mi doream. Dar e greu să vorbeşti despre acea stare. În timp ce totul pică, numai pasărea zboară.” Pentru Adrian Naidin nu există trecere pe lângă. El trăieşte tot, apoi conceptualizează. Inspiră şi se inspiră. „E o diferenţă între infinit şi absolut. Infinită poate fi şi-o linie. Absolutul îl văd vertical şi având şi conştiinţă, se autodetermină şi-i poate determina şi pe alţii. Pe când infinitul poate fi şi-un pahar. Dacă-l lungeşti mult în planul ideii, el poate fi infinit. În fizica cuantică, două puncte care n-au nicio legătură unul cu altul totuşi sunt în interdependenţă, deşi n-ar fi trebuit să aibă o vibraţie comună. Mă refer la orice corp din univers care la o distanţă uriaşă n-ar trebui să aibă legătură cu un corp din altă galaxie. Teoria asta a fizicii cuantice zice că la început totul a fost una.
Lucrează acum cu un matematician care-a fost angajat la NATO, în Portugalia, la principiul degradării sistemelor, indiferent de sistem. „Va dura ceva ca s-o înţelegem şi prin întrebări vom ajunge acolo. Îmi place partea asta a cercetării gândirii umane şi-a limitelor ei. Ajungem, culmea, după ce ne lovim de limite, la absolut.”
„Cântă cald, cântă roşu”
Încet-încet, am ajuns şi la-nceputuri. În clasa a III-a, pe când Adrian nu voia altceva decât să se joace. O comisie muzicală itinerantă l-a ascultat pe copil şi-a decis că trebuie să meargă la concurs, la şcoala de muzică. Zis şi făcut. Familia de filologi, mama, tata, fratele, mătuşa, s-a întrunit şi-a decis că merită. Şi-aşa-i înnebunise cu muzicuţa lui, că fuseseră forţaţi să i-o exileze pe-un dulap, ca să poată avea linişte. Acolo, a fost admis după ce-a fost ascultat doar trei minute, lucru care spune tot despre înzestralea lui nativă. Şi-a urmat alegerea instrumentului. A vrut pian, nu mai erau locuri, apoi vioară, nici acolo nu erau. Avea de ales între tubă, contrabas şi violoncel. Tatăl lui l-a ales pe ultimul, pe unicul criteriu al... dimensiunilor ceva mai mici. Iar asta a-nsemnat că tatăl şi-a dus copilul la şcoală ani în şir şi tot el l-a luat fiindcă un violoncel nu poate fi transportat de un băieţel. Ca instrument secundar, Adrian a ales pianul. Iar de violoncel s-a-ndrăgostit în timp ce l-a descoperit. Împreuncă cu ai săi colegi, se-întreceau în abstracţiuni: „Cântă cald, cântă roşu.” Aşa a venit sunetul către el. M-a cucerit în timp ce eu îl descopeream. E un instrument, se spune, cu sunet apropiat de vocea umană. M-a cucerit sunetul pe care eu îl emiteam pe instrument, nu sunetul altora. Nu mulţi au senzaţia foarte bună a sunetului. Sunetul nu se-nvaţă. Niciun profesor nu te poate învăţa cât şi cum să cânţi. Iar în materie de sunet, sunetul nu-l înveţi. Îl ai sau nu-l ai. Dacă nu eşti pasionat de asta, nu-l ai niciodată. Creierul trebuie să fie legat de inimă pentru că altfel nu are nicio şansă. Nici inima fără creier, nici creierul fără inimă. Noi, în acea joacă, decopeream şi cu minte, şi cu sufletul sunete.” Uşor n-a fost, dar când performanţa a fost facilă?„La violoncel am studiat foarte mult. Ca dovadă că uneori îmi curgea sânge din degete. Corzile taie. Apăsarea pe-o coardă e până la două kilograme, aşa că nu e de mirare. Dar nu mă opream. Totul până-ţi formezi o carne şi-o piele mai tare-n zona asta şi-atunci nu mai simţi apăsarea corzii.”
