Principalul mit: Dacă lucrezi de acasă, îți faci programul cum vrei Dificultatea nu rezidă în a-ți face programul cum vrei, ci a-l respecta. Și chiar și așa, nu e mereu adevărat acest lucru: uneori când lucrezi de acasă, îți faci programul și cum vor sau au nevoie casnicii tăi. Dar dacă poți să decizi de unul singur, există multe variabile de care depinde „a fi eficient de acasă”. Depinde de felul în care ai gestionat și până în pandemie ideea de (auto)-disciplină, de (auto)-motivație, de a fi autodidact, de a finaliza sarcinile începute, fără sau cu minimă supervizare. Depinde mult de locus-ul tău de control: dacă ai un locus de control intern, e mai probabil să poți gestiona munca de acasă mai bine (adică dacă îți atribui cu prioritate și eșecurile și succesele ție sau unor factori de natură internă, mai mult decât unor factori externi (șeful, compania, guvernul, legile, procedurile, Dumnezeu, ceilalți, în general, dar nu tu). Depinde și de capacitatea ta de a amâna gratificările, adică de a da, echilibrat, voie și lui „trebuie să faci un anumit lucru” să existe în viața ta profesională, pe lângă „îmi place să fac un anumit lucru”. Nu în ultimul rând, depinde dacă înțelegi că munca ta depinde, de cele mai multe ori, de alții și că și munca altora depinde de cum, când și cât livrezi tu. Un alt mit: Dacă lucrezi de acasă, ești mai eficient Parțial adevărat. Aici e necesară diferența între a fi mai eficient și a fi mai productiv. Pe lângă definiția consacrată a eficienței (pe scurt, a obține mult cu puțin), aș adăuga și aspectul legat de frumusețea parcursului până ajungi la acel „mult”, cu aparent puțin. Cu alte cuvinte, aș spune că nu poți fi eficient cu orice preț și în orice condiții. Parcursul trebuie să fie frumos. Da, poți fi productiv, adică poți „bifa” un rezultat.  Dar un rezultat care nu creează nici un tip de  modificare emoțională în tine ca profesionist,  nu te verticalizează, te ține într-o orizontală  blazată. Imaginează-ți că ești într-o industrie  creativă, sau într-un loc de muncă în care ți se  cer planuri strategice sau alte aspecte ce impun  creativitate, precum gestionarea dezvoltării  oamenilor, echipelor, afacerilor. În ediția din  mai-iunie 2021 a Harvard Business Review, Lynda  Gratton, profesor la London Business School,  arată faptul că doar anumite profesii pot fi (în  virtualitate) eficiente lucrând din altă parte decât  de la birou. În acest sens, reamintește că inovația,  de exemplu, este stimulată de contactul direct,  față-către-față cu colegii, nemijlocit de mijloace  electronice, ci augmentat de întâlnirea fizică în  ședințe de brainstorming, pe holurile companiei,  în scurtele interacțiuni informale dintre ședințele  formale, adică spontan și neprogramat în agenda  electronică. Al treilea mit: Autonomia pe care  ți-o dă lucrul de acasă înseamnă  că tu ești propriul tău stăpân Nu. Propriul tău stăpân ești doar când ai propria  afacere și chiar și atunci cineva ar putea să aducă  argumente solide cum că nu îți mai aparții în  întregime, ci aparții angajaților tăi, clienților  pe care îi deservești, pieței. Există un proverb  românesc „Ochiul stăpânului îngrașă vita” și cred  că se potrivește și aici, ca să ilustrăm faptul că  dacă toți dintre noi ne-am fi stăpâni în adevăratul  sens al cuvântului, adică am ști să ne controlăm  pornirile spre comportamente contra-productive  și amânare, atunci da, am putea spune că lucrurile  pot avea sorți de izbândă și de acasă. Dar, în  condițiile în care, (1) Constantin Rădulescu-Motru  zicea încă de la începutul secolului trecut că  românul nu este (la modul general) foarte iscusit  în a finaliza toate lucrurile începute, (2)Fons Trompenaars zicea (1997) într-o radiografie asupra diversității culturale în afaceri, că românii sunt una dintre cele mai paternaliste culturi (una în care așteptăm ca tatăl, adică o figură de autoritate, să ne spună ce avem de făcut și mai ales să ne și controleze (deși asta nu ne convine neapărat)), și, (3) tot C. Rădulescu-Motru zicea că românul lăsat singur nu este la fel de perseverent precum ar fi în colectivitate, înclin să cred că nu, autonomia nu e o resursă potrivită pentru fiecare dintre noi. Unora ne mai trebuie timp serios în procesul de auto-actualizare, de a sta cu noi înșine și a nu ne plictisi, de a ne formula și, mai ales, alinia unui sens în viață, căruia, prin acțiunile noastre, să îi slujim, pentru ca să putem spune că, siguri, ne putem organiza și putem fi stăpâni responsabili și productivi nouă înșine și companiei care ne plătește. Ar mai fi de lămurit și că supraîncărcarea obligă la multi-tasking, iar multi-tasking-ul la standardizare și doar „bifare” Am spus-o și cu alte ocazii: multi-tasking-ul merge mână în mână cu o calitate mai scăzută a realizării sarcinilor, comparativ cu concentrarea atenției pe o singură sarcină. Soluția poate fi oferită în cuvinte foarte simple, respectiv: fiecărui lucru trebuie să îi dai timpul și spațiul său, respectiv un tip de energie dedicată. Altfel, munca se execută, dar mecanic și nu are același spirit asociat rezultatului final. Imaginați-vă că gătiți dedicat pentru o ocazie specială la care aveți un invitat special. Vă gândiți la acesta și croiți toate lucrurile în legătură cu acea persoană și acea ocazie. Acum imaginați-vă că gătiți „pe bandă” într-o cantină, în care sunt, zilnic, sute de guri de hrănit. Diferența o puteți identifica singuri: standardizarea. În această situație focusul este pus pe colectiv și nu pe individ, pe nevoia de bază care se încearcă a fi bifată: „a hrăni”, nu pe elaborări cu privire la această nevoie: adică „a oferi o experiență culinară”. Omul devine, în timp, un robot de executat sarcini, nu o  persoană care atașează suflet acelor sarcini. Se activează „pilotul automat”, iar pilotul automat nu oferă, în timp, emoție (de exemplu, bucurie) sau alte trăiri care să te încarce cu energie pentru ca să poți merge mai departe fără frustrări. Un mit final (fără să fie  acesta ultimul) Cred că uităm, cumva fără să ne dăm  seama, de ce spune Mircea Eliade în  Sacrul  și Profanul, cu privire la cele două axe  esențiale între care se circumscrie viața noastră: timpul nostru și spațiul nostru. Și autoarea mai sus citată, menționează în articolul din HBR, faptul că pot spune  că există locuri de muncă pe care le faci când dorești și de unde dorești, dar există, de fapt, patru combinații ale timpului și spațiului posibil: că sunt roluri profesionale care impun sincronizare temporală perfectă  cu alți colegi și, prin urmare, nu poți lucra când dorești și /sau sincronizare spațială perfectă, adică nu poți fi chiar în vârful muntelui, dacă e necesar să controlezi un panou de comandă localizat într-un spațiu. Dar, dincolo de matricea pe  care autoarea o discută detaliat,  există ideea aceasta de spațiu  și timp consacrat, despre care  s-a tot discutat și despre care,  constat, că nu se internalizează  mare lucru. Mai exact, diferența  dintre spațiile și momentele  din timp pe care o persoană le  experimentează în viața privată  și în viața profesională, trebuie  să sufere o „rupere de nivel”  (expresia lui M. Eliade), adică să  fie de la un punct în colo și până  într-un punct. Avem în noi această  nevoie de sacralitate a spațiului  și timpului și confuzia lor nu ne  duce într-un loc bun. Ne obosește,  ne înfurie și nu știm de unde ne  vin nervii zilnici și mai ales de  ce ceilalți nu înțeleg (pe undeva  nici noi nu înțelegem) de ce uneori  visăm să ne întoarcem într-un  spațiu procedurat, în care intrăm  la ora 9 și „scăpăm” la ora 17:00. De  acasă de la tine nu poți scăpa, căci tot acolo  ești. Poți, cel mult, să te muți în altă cameră  și să pretinzi că ești în timpul tău liber. În încheiere Putem spune că discuțiile care se poartă  despre mutarea muncii în zona hybrid au  succes pentru că și organizațiile se bucură  cel puțin de un avantaj, respectiv de costuri  logistice mai mici, iar angajatul se bucură  de extra-timp, pentru că și timpul până la  serviciu și înapoi spre casă este un cost.  Însă este și un pasaj de trecere de la o stare  la alta, căci nu e firesc să crezi că poți baleia  între starea profesională și starea de acasă  într-o clipă, precum noaptea nu devine  instant zi. Credem de fapt, că e comod să  fii și acasă, și cu partenerul și cu copiii  și în parc și în ședințe și în „call-uri” și  la munte și la mare și la golf, și să faci și  performanță. Dar e iluzoriu acest scenariu.  Fără să ghicesc în stele, predicția mea ar fi  că în 2-3 ani de muncă hybrid, se vor vedea  deja efectele asupra sănătății psihice și  fizice a angajaților. Iar atunci, psihologii  organizaționali, psihoterapeuții, psihiatrii,  alți medici și (aș greși dacă m-aș abține să  zic) și preoții vor avea multă treabă. Photo by Helena Lopes on Unsplash

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 273 Pentru abonare, click aici