Am întâlnit două tipuri de şefi: unii convenţionali şi alţii neconvenţionali, ambele uşor de recunoscut. Cei convenţionali, conştienţi de greutatea rolului lor, au mai mereu uşa închisă sau o asistentă eficientă care-ţi blochează accesul în sanctuarul lor.
Cum arată o comunitate puternică şi influentă? Care este rostul şi care sunt beneficiile ei? Noi ne-am uitat în jur să vedem ce fel de grupuri ne înconjoară şi ce particularităţi au ele. Un exemplu ar fi comunitatea coagulată în jurul Camerei de Comerţ şi Misiunii Economice Franceze. Nu am descoperit un model specific de a face business al francezilor, care preferă să se adapteze ritmurilor vieţii de aici, respectând regulile pieţei şi etica de business. Dar unitatea acestui grup îi permite să dialogheze activ cu guvernul, iar în luarea sa de poziţie se sprijină pe experienţa unor companii-lider, care fac să progreseze atât comunitatea, cât şi ţara.
De ceva vreme mă preocupă să înţeleg de ce, cu un nivel de cunoştinţe şi informaţii similare, unii reuşesc să convingă, alţii nu. Am discutat despre asta, am citit câte ceva şi pot să vă spun că totul e relativ şi se rezumă la percepţia pe care o avem în mintea celui pe care încercăm să îl convingem de ceva.
Atunci când paradigma creşterii infinite pe o planetă cu resurse finite a început să se clatine (mai precis, în urmă cu cinci ani), în lumea capitalistă - inclusiv în România - au apărut tot mai mulţi simpatizanţi ai doctrinei de stânga. Ideea unei elite care a înăsprit prea mult regulile capitaliste şi, implicit, a crescut exploatarea omului de către om sau exploatarea omului de către corporaţie a început să prindă contur şi, în anumite cercuri, să devină tot mai greu de acceptat.
În speranţa că şi voi apreciaţi la fel de mult poveştile despre români valoroşi, pe cât ne place şi nouă să scriem despre ele, din convingerea că performanţa şi leadershipul nu sunt vorbe lipsite de conţinut, am adunat şi în ediţia cu numărul 200 o galerie de portrete în proiectul editorial „Lideri pentru lideri”.
Aproape în fiecare zi aud pe cineva vorbindu-și locul de muncă în termini deloc pozitivi. Una dintre cele mai bune prietene s-a plâns timp de un an și ceva de jobul său – de activități și de șefi, însă nu a făcut nimic ca să schimbe această situație. Așa că, am început să mă întreb dacă slujba ei chiar este atât de nasoală, dar știind câte compromisuri fac oamenii ca să aibă o leafă, mi-am luat rapid gândul de la asta.
An de an, în cea de-a patra vineri din septembrie, în peste 300 de oraşe din Europa se sărbătoreşte „Noaptea Cercetătorilor”. Motivul acestei mobilizări este elucidarea misterului legat de ceea ce fac, de fapt, oamenii de ştiinţă. Printre activităţi se numără vizitele ghidate în laboratoare, experimentele interactive şi prezentările ştiinţifice adaptate publicului larg.
Noile mijloace de comunicare permit răspândirea de informaţii şi cunoştinţe mai uşor şi mai rapid, astfel încât graniţele dintre o ţară şi alta tind să se estompeze, înlesnind accesul oricărui cetăţean, întreprinzător sau business. Revoluţia tehnologică şi schimbările ideologice fac din globalizare una dintre cele mai serioase probleme actuale.
Îmi amintesc că era o vreme în care interviurile de presă erau prin definiţie faţă-în-faţă. Dacă nu, măcar prin telefon. Astăzi, unii dintre interlocutorii noştri sunt atât de ocupaţi încât foarte greu mai reuşim să le smulgem o declaraţie şi comunicarea se rezumă la un schimb de mesaje pe online. Câştigăm timp, veţi spune voi. Pierdem detaliile care fac întregul, aş spune eu.
O trăsătură comună oamenilor de succes este că nu găsesc nimic jenant în a recunoaşte că au avut un model şi că au încercat să îl depăşească. Persoana aleasă poate fi un erou imaginar din cărţile citite în adolescenţă sau un mentor în carne şi oase întâlnit la un moment dat în viaţă. Atunci de ce le este aşa de greu oamenilor din business să îşi identifice modelul şi să vorbească despre el? Să se fi demodat mentoratul?
Se împlinesc câţiva ani de când François Schneider apărea pe prima pagină a ziarelor din Franţa călare pe un măgar, în semn de protest faţă de creşterea economică. Schneider străbătea ţara în lung şi-n lat să discute cu oamenii şi să afle de la ei dacă mai este sustenabil tipul de creştere economică specific societăţilor dezvoltate. Campania lui de promovare a atras atenţia opiniei publice şi a făcut din „La décroissance” o nouă mişcare socială.
Specialiştii în resurse umane au observat o diferenţă semnificativă în privinţa nivelului de încredere în sine între femei şi bărbaţi. Femeile sunt ambiţioase, dar nu reuşesc să fie suficient de convingătoare. Joanna Barsh, director în cadrul companiei de consultanţă McKinsey din New York, ne lămureşte cum stau lucrurile: „Dacă pentru o promovare se cer cinci competenţe, o femeie va spune: «Eu nu sunt pregătită, am doar patru.», în timp ce un bărbat care are doar una dintre cele cinci competenţe va spune: «Eu sigur pot să fac asta!».
Nu mi-am făcut o listă de rezoluţii pentru Anul nou, pentru că am simțit că aș fi făcut-o degeaba. Fie că n-aș fi fost consecventă în legătură cu ea, fie că odată ce am obținut ce mi-am propus aș fi început să fiu nemulţumită şi să îmi lipsească altceva. De altfel, eu cred că e în natura umană să ne dorim lucruri şi apoi să le desconsiderăm rapid, chiar când ni se îndeplineşte un vis care altădată părea intangibil.
Cercetătorii de la Harvard au vrut să vadă ce ni se întâmplă când suntem rugaţi să contribuim la binele altcuiva pe cheltuiala noastră. Au aflat că în minte ni se declanşează un conflict între două sisteme cognitive: unul rapid şi intuitiv, dispus să coopereze, şi altul mai lent şi raţional, care ne apără interesul. Ei apreciază că reacţia noastră instinctivă este să dăruim. Oamenii de ştiinţă au făcut o serie de experimente în care subiecţii câştigau bani, în funcţie de cât de mult cooperau cu ceilalţi.
De curând am participat la un eveniment care m-a făcut să îmi ridic acest semn de întrebare. Evenimentul în cauză a fost Gala Umanitară Zâna Măseluţă 2012, pe care am avut onoarea de a o prezenta alături de colega mea, Mirabela Stoica. Pe parcursul Galei au fost puse în scenă o mulțime de momente interesante și inedite: demonstrație de lupte libere, un spectacol atipic ce a îmbinat dansul şi pictura abstractă semnată de Eglantina și concerte de muzică susţinute de PhenomenOn, Shaka Muv și Mike Angello.
Facem cu toţii alegeri, zi de zi, aproape la fiecare pas. Unele, banale: ceai sau cafea, cravată albastră sau bej, lift sau mers pe scări, sun sau aştept să mă sune? Altele sunt cruciale: angajat sau freelancer, manager sau antreprenor, Pharma sau FMCG? Despre genul acesta de alegeri vreau să vorbim. Cele care vor avea un impact hotărâtor asupra carierei noastre, vor determina cine vom fi de-aici înainte, vor prestabili felul în care ne vom petrece timpul, cine ne vor fi colegii, câţi bani vom câştiga. Alegerile care ne pot face să înflorim sau ne pot îngropa. Când avem timp la dispoziţie mai e cum mai e, dar ce facem când presiunea e maximă, suntem strânşi cu uşa şi trebuie să luăm o hotărâre, şi aceea trebuie să fie o alegere responsabilă, cu orice preţ? Dacă vă întrebaţi cum procedează cei care par că ştiau răspunsul dinainte, am să vă dezvălui care sunt factorii de care ţin ei cont.
Până nu de mult, dacă mergeai la facultate, învăţai bine şi terminai printre primii din clasă era suficient ca să-ţi asiguri un loc de muncă într-o instituţie prestigioasă. Dacă dovedeai şi loialitate faţă de angajator, puteai să ieşi bine mersi la pensie de-acolo. Astăzi nimic nu-ţi poate garanta un loc de muncă pe măsura pregătirii tale şi te poţi trezi şomer când te aştepţi mai puţin. Care să fie problema?
Când iau decizii, oamenii de afaceri afirmă că îşi urmează intuiţia şi fac ce le spune instinctul. Dar abilitatea de a lua decizii pe baza unui presentiment variază considerabil de la un individ la altul şi intuiţia poate fi un aliat util sau poate conduce la greşeli costisitoare şi la alegeri periculoase. Nu ştim dacă ar trebui să ne încredem în ea sau să fim circumspecţi şi nici de ce gradul de intuiţie diferă aşa de mult de la un individ la altul.
Practicanţii de Parkour spun că disciplina nu este o activitate sportivă ca oricare alta, ci un mod de a trăi în spaţiul urban după o anumită filozofie de viaţă. Deşi e destul de greu să explici în cuvinte ceea ce exprimă ei atât de spectaculos prin mişcare, am hotărât să facem un cover story despre practicanţii de Parkour.
Aţi admirat vreodată pe cineva şi v-aţi dorit să aveţi calităţile lui? Poate că vă plăceau însuşirile sale de lider şi de bun organizator. Poate că îl apreciaţi pentru cât de uşor se exprimă şi cât de lejer relaţionează, sau pentru că este plin de vervă şi energie. Indiferent ce vă atrage, e bine de ştiut că noi nu suntem în măsură să observăm o calitate la un om decât în măsura în care rezonează cu noi înşine. Doar dacă avem, cum s-ar zice, “organ” pentru ea.
