Cursurile, trainingurile sau atelierele de dezvoltare personală te readuc în circuitul învăţării. Asta înseamnă să înveţi pe tot parcursul vieţii; nu e doar un concept ajuns la noi pentru că apare în strategiile de educaţie ale Uniunii Europene, ci este o formă de a-ţi antrena muşchii creierului şi a de a rămâne sănătos în priză. Diana Catană, facilitator şi gazdă în mai multe programe de dezvoltare personală şi profesională, ne spune ce înseamnă educația nonformală, care sunt diferențele față de educația formală și despre când ar trebui utilizat un training interactiv și când unul clasic.

În ziua de 24 a fiecărei luni, vă ofer aici o întrebare coaching-style de 24 carate: propriile răspunsuri vă vor aduce un plus de înțelepciune, echilibru și fericire, cu condiția să le căutați cu onestitate și metodă; iar apoi, după ce le veți fi găsit, să le puneți în practică în fiecare zi. Vă ofer, de asemenea, și câteva resurse pentru căutarea acestor răspunsuri. Doar cu titlul de surse de inspirație: fiecare le valorifică așa cum gândește că e benefic pentru el / ea și pentru ceilalți oameni al căror bine îl dorește. Dacă 24 e în weekend, căutați articolul în ziua de 25.

Luni, 14 ianuarie, am avut-o ca invitat la Jurnal de Leadership pe doamna Iren Arsene, patronul editurii Curtea Veche, alături de care am dezbătut o problemă apasătoare a societății românești, lipsa cititului. Am aflat de la doamna Arsene care sunt, din punctul său de vedere, principalele cauze ale acestui fenomen.

Cu toții suntem ființe emoționale. Dintotdeauna, oamenii din toate colțurile lumii simt o gamă largă de emoții care îi limitează sau îi dezvoltă. Cum putem însă ști pe ce direcție ne înscriem fiecare dintre noi?

„Spune-mi ce citeşti, ca să-ţi spun cine eşti”, a spus celebrul autor de aforisme Valeriu Buţulescu. Acesta este şi motivul pentru care, luni, 14 ianuarie, o vom avea alături de noi la Jurnal de Leadership pe doamna Iren Arsene, patronul uneia dintre cele mai prestigioase edituri din România - Curtea Veche.

Care adult, tânăr sau mai vârstnic, nu-şi pune astăzi această întrebare, indiferent de statutul său social şi domeniul în care lucrează? Şi cine nu ştie cât de greu e să găseşti un răspuns care să te ajute să trăieşti o viaţă echilibrată şi împlinită?

Întrebarea aceasta nu mai are vârstă. Nici gen, nici educaţie, nici experienţă în muncă. O aud de la tineri şi oameni la vârsta de mijloc. Femei şi bărbaţi. Posesori de diplome multiple: de licenţă, masterat, uneori doctorat. Unii nu au lucrat niciodată. Alţii, dimpotrivă, au schimbat deja mai multe locuri de muncă; pe unele le-au părăsit pentru că aşa au dorit ei, pe altele pentru că aşa au decis angajatorii. Unii au plătit testări psihologice sofisticate; mulţi sunt „abonaţi” la tot felul de programe de dezvoltare personală. Toţi par foarte siguri că au o mulţime de calităţi care le dau dreptul să aspire la poziţii superioare şi bine plătite. Însă nu reuşesc să găsească şi o muncă socială în care să-şi valorifice respectivele calităţi, astfel încât să fie pe deplin satisfăcuţi de munca lor.

Motto: Înţeleptul învaţă pe pielea altuia, prostul nici pe a lui.

V-aţi întrebat vreodată cum ajung mulţi oameni să penduleze între siguranţă de sine, deseori arogantă şi agresivă, şi anxietate, depresie sau chiar tentativă de suicid? Sigur, artiştii şi vedetele de televiziune sunt cazurile cele mai vizibile şi cele mai expuse la astfel de oscilaţii. Însă, deşi ascund cu grijă că ar trăi momente de slăbiciune, vedem adesea că nici oamenii aparent foarte puternici – antreprenori multimilionari, manageri de top ori politicieni – nu sunt ocoliţi de această balanţă instabilă. Şi nu vă păcăliţi singur(ă): oricine, chiar şi dumneavoastră sau eu, poate ajunge în aceeaşi situaţie.

În adolescenţă am citit într-una din cărţile lui Dostoievski că oamenii nu se schimbă. Probabil e vorba de Fraţii Karamazov, dar nu bag mâna în foc. Mult timp am trăit cu ideea asta şi într-un fel încă mai cred în ea. Poate că nu ne putem schimba la nivel structural, sufleteşte, poate că nu ne putem schimba cu totul felul nostru de a fi, dar în mod sigur putem schimba felul în care trăim sau ceea ce facem. Mai recent am citit un articol din care am aflat că şi bătrânii sunt capabili să înveţe, ceea ce înseamnă că oamenii au abilitatea asta toată viaţa lor.

Unii experţi le consideră nevoi umane fundamentale. Vă prezint foarte pe scurt trei modele recente, fundamentate unul pe studii din neuroştiinţe, altul pe combinarea psihologiei nevoilor umane cu observaţii directe în procese de coaching, iar cel de-al treilea pe studii empirice de psihologie şi psihiatrie. Apoi, supun aceste modele gândirii critice. La final, vă ofer patru întrebări coaching-style, care ar putea schimba performanţele şi vieţile unora.

Poţi numi trei? Dar trei lucruri care nu ţi-au plăcut la munca ta, în ultima săptămână? Crezi că ai putea să păstrezi un astfel de jurnal săptămânal? Iată una dintre provocările adresate de profesorul David Clutterbuck participanţilor la evenimentul „Harnessing the Power of Mentoring”, organizat pe 18 octombrie de ITOL.

Am decis să scriu acest articol pentru că nu demult cineva mi-a contestat dreptul de a avea, despre coaching, o opinie diferită de opinia unor coachi atestaţi. Argumentul lui? Eu nu am o certificare în coaching.

Nici nu am nevoie de vreo certificare. Sper că-mi veţi ierta lipsa de modestie: când ajungi la nivelul de competenţă-performanţă intelectuală al unui profesor universitar specializat în ştiinţe socio-umane, poţi – şi e obligatoriu, dacă te respecţi ca profesionist – să creezi modele de lucru, nu doar să foloseşti pur şi simplu ce au creat şi furnizează alţii. Cine i-o fi învăţat coaching pe inventatorii coachingului? Câte modele de lucru din "industria" resurselor umane au fost create de, sau au fost fundamentate pe ideile publicate de, cercetători şi profesori universitari, care lucrează adesea şi practic, nu doar, aşa cum cred mulţi, teoretic sau didactic?

Văzut inițial ca o modă, un must-have al oamenilor de management, coachingul începe să devină ceea ce este: un proces care ajută oamenii să își descopere și să rezolve anumite probleme, să devină mai eficienți și să se dezvolte personal. Dar cum ne dăm seama dacă avem nevoie de coaching? Există anumite „simptome” care pot să indice că trebuie să apelăm la serviciile unui astfel de specialist? Câte feluri de coaching sunt? Cum ajută și cui i se potrivește?

"Cine sunt eu? " şi "Care e sensul vieţii mele? " sunt întrebări pe care mai devreme sau mai târziu ajungi să ţi le pui, oricât de pragmatic, realist, superior sau genial te-ai crede tu şi oricât de materialist, dur, superficial sau cinic te-ar crede alţii. Cu cât ţi le pui mai devreme şi mai serios, cu atât mai bine. Cu o condiţie: să ştii cum să cauţi răspunsul. Mulţi oameni pun şi îşi pun întrebări inspirate. Însă prea puţini ştiu şi cum să caute răspunsurile valabile.

Suntem „programaţi” să urmăm spontan, natural, nevoile şi impulsurile personale ori interesele profesionale de moment, încercând, la nevoie, să-i dominăm sau să-i manipulăm pe ceilalţi, astfel încât să obţinem maximum de avantaje cu un aparent – doar aparent, de moment – minim de efort. Cine te împiedică pe tine să începi de astăzi să comunici mai constructiv? „E greu, trebuie timp şi efort”, va opune rezistenţă Sabotorul tău interior. Nici eu nu spun că e uşor. Însă credeţi-mă pe cuvânt, merită! E o capacitate pe care o poţi învăţa şi dezvolta şi care îţi aduce beneficii pe termen lung în toate tipurile de relaţii. E doar o problemă de hotărâre personală, exerciţiu şi reflexivitate.

Numai cine ştie să pună sub semnul întrebării şi să testeze în propria experienţă tot ce învaţă din traininguri, seminarii, ateliere, coaching, articole, cărţi, cursuri etc., să observe limitele modelelor învăţate, iar apoi să creeze altele, mai adecvate la realităţile pe care le trăieşte, poate spera la vreo realizare solidă, sustenabilă pe termen lung. Vă invit aici să puneţi sub semnul întrebării şi să descoperiţi limitele modelelor de comunicare pe care le-aţi învăţat, iar apoi să creaţi un model mai adecvat la situaţiile reale pe care le trăiţi. Ca platformă de plecare, vă ofer câteva concluzii la care am ajuns eu, cu observaţia că şi ideile mele trebuie să facă obiectul gândirii noastre critice, ca oricare altele.

„Problema nu e cine va arunca primul piatra; ci cine va fi acela care va începe să construiască ceva cu ea”, nota jurnalistul şi scriitorul Sloan Wilson. Pledez aici pentru comunicarea constructivă şi vin, ca în majoritatea articolelor mele, cu un studiu de caz (real), ilustrând, pe de o parte, limitele modurilor noastre obişnuite de a comunica şi, pe de altă parte, avantajele pe care le obţinem atunci când acceptăm să ne autoobservăm mai atent şi să schimbăm unele dintre „tiparele” noastre de acţiune.

Re-Creaţia de Vară este un program de educaţie şi dezvoltare personală prin artă şi cultură adresat copiilor din zona Gării de Est (Gara OBOR) din Capitală, o zonă mai puţin norocoasă, cu mulţi copii care nu au şansa de a se dezvolta în mijlocul unor familii armonioase, provenind din familii cu mulţi copii, familii de romi sau, pur şi simplu, fără posibilităţi financiare, în multe dintre acestea neexistând suportul şi înţelegerea necesare unei dezvoltări echilibrate.

În perioada 7-21 iulie 2012, Asociaţia pentru Educaţie Antreprenoriat Leadership- ApEAL organizează, în localitatea Ciocăneşti-Dâmboviţa,  a III-a  ediţie a Şcolii de Vară  comunitare Ciocăneşti . Prin acest eveniment se doreşte crearea unui model de şcoală de vară comunitară cu scopul clar de a consolida baza de schimbare a comunităţii rurale din punct de vedere cultural-educational.

Trecusem bine de 30 de ani, când o carte de sociologie autentică mi-a zdruncinat modul destul de naiv în care vedeam lumea socială: Jean-Michel Berthelot, Le piège scolaire / Capcana şcolară, Paris, PUF, 1983. Sociologul francez dezvăluia, cu probe solide, că pentru foarte mulţi copii şi tineri încrederea că doar capacitatea proprie de performanţă contează era o capcană. La vremea respectivă, capcana era ascunsă în instituţia şcolară. Între timp, pe măsură ce criticile la adresa şcolii au devenit tot mai severe, ea s-a transferat în educaţia adulţilor: în discursurile unor speakeri motivaţionali, în articolele şi cărţile despre oamenii de succes, în training, consiliere şi coaching.