Nu e pentru nimeni un secret că, în multe organizații, deciziile se mișcă lent. Putem fi tentați să credem că asta se întâmplă din cauza complexității problemelor și, uneori, chiar poate să fie așa. În multe cazuri, însă, altceva stă la baza vitezei reduse: teama că, în lipsa unei aprobări, putem să greșim.
Fiecare inițiativă ajunge să urmeze același traseu: un e-mail, o semnătură, încă o validare, o așteptare. E un fel de acoperire continuă pe care oamenii o caută atunci când lucrează într-o cultură a aprobărilor. Într-una a clarificării, însă, caută sens. Diferența dintre cele două determină cât de repede și coerent se mișcă o companie.
De la „pot?” la „are sens?”
Cultura clarificării pornește de la ideea că deciziile bune nu cer aprobări, ci înțelegere comună. O echipă matură nu are nevoie de acord formal pentru fiecare pas, ci de un cadru clar: ce se urmărește, care sunt limitele, ce riscuri merită asumate.
O întrebare de tipul „de ce facem asta?” produce mai multă ordine decât cinci e-mailuri de aprobare.
Claritatea nu e un lux administrativ
Companiile care se bazează pe lanțuri lungi de aprobare ajung, în timp, să creeze dependență ierarhică. Angajații învață că siguranța stă în semnătura altcuiva, iar inițiativa scade.
În schimb, într-un mediu unde scopul e limpede și criteriile de decizie sunt explicite, oamenii se pot mișca autonom fără să deraieze de la obiectiv. Claritatea reduce, deci, nevoia de control.
Cum se construiește
Totul începe cu discuția avută înaintea procesului. Liderii care oferă context, nu doar instrucțiuni, reduc din start nevoia de aprobare.
Apoi, fiecare proiect ar trebui să includă trei lucruri simple: cine decide, ce nu se schimbă, ce se poate adapta. În loc de „trimite-mi să văd și eu”, apar întrebări precum „ce informații ți-au lipsit ca să decizi singur?”. Astfel, lanțul de aprobare se transformă într-un lanț de învățare.
