În urmă cu vreo două săptămâni, mă sună C, un prieten vechi: „Fă-ți timp să vezi un serial coreean: Typhoon Family”. Râd: „Cred că e o glumă”. „Chiar nu e. Uită-te! O să înțelegi”, îmi spune calm.

Zilele trecute, mi-am făcut timp. Cu greu am rezistat până la episodul 3.

Greve, firme zăvorâte, birouri devastate, bănci în faliment, oameni cărora li se spunea că viața lor de până ieri nu mai există, disperare... Fiecare cadru m-a lovit din plin, direct în amintirea unui an trăit cu nodul în gât: 1997.

Anul în care România a intrat în prima mare recesiune, iar eu, în presă, direct în mijlocul furtunii. Anul în care tot ce atingeam era criză, tot ce vedeam era suferință. 1997 - anul care a pus o țară în genunchi.

Risc de incapacitate de plată. Inflație uriașă. PIB în picaj. Leu prăbușit. Datorii de neplătit. Statul, companiile, oamenii - toți, prinși în același scenariu. Scumpiri năprasnice. Zeci de fabrici și uzine închise. Șomaj record. Pensionări pe bandă rulantă. O restructurare a companiilor de stat, găuri negre în buget, abandonată sub presiunea sindicaliștilor.

Anul în care datoria externă explodase. Statul se obișnuise cu huzurul pe datorie și nu mai știa să trăiască altfel. Lua credite cu dobânzi enorme ca să acopere datorii făcute tot din bani împrumutați. Un carusel financiar care amețea și arunca în gol.

Sistemul bancar se prăbușea ca un domino: Bancorex, Bankcoop, BIR, Dacia Felix. Miliarde evaporate, sute de mii de păgubiți.

Am uitat între timp ce înseamnă dobânda Lombard, dar n-am să uit niciodată fața lividă a unei directoare de bancă: „Scuze, azi chiar nu pot. Azi-noapte Lombardul a crescut cu 50%”.

La fel cum n-am să uit câte articole am scris despre antreprenorii care și-au pierdut casele puse gaj, vieți îngropate în dobânzi care creșteau halucinant: 120%-140%- 160%-180%.

Acolo, într-o bancă în recesiune, l-am cunoscut pe C. Așteptam pentru un interviu. El era cu tatăl lui. Am schimbat câteva cuvinte, atât cât îți permiți când toată lumea calculează câte vieți va dura să returnezi un credit. Au intrat primii. Și, prin ușa întredeschisă, am auzit tot. Două credite în lei: pentru tractor și pentru semințe/pesticide. Plata însă era în dolari. Dobânzile urcaseră, cursul explodase: „Nu avem cum să mai plătim…”. Mâinile tatălui frământau o șapcă. Era multă muncă în ele. O viață, de fapt, dar care nu mai valora doi bani în fața băncii. Au ieșit palizi. Eu am rămas cu inima ghem.

Teoretic, toate astea s-au întâmplat într-un alt secol, într-un alt mileniu. Practic, nu au trecut nici 30 de ani.

Teoretic, suntem departe de un asemenea scenariu. Practic, totul este încă aici: instabilitatea și aroganța politică, împrumuturile fără discernământ, camarila flămândă.

Teoretic, pare că a fost într-o altă viață. Practic, de la „Nu ne vindem țara”, sloganul care ne-a ținut un deceniu în mizerie, și până la autosuficiența daco-suverană care răsună astăzi ca o mantră, nu au trecut decât 30 de ani.

Câteva campanii electorale și, între ele, o altă criză care ne-a mușcat adânc. Încă simțim pe brațe urmele colților ei.

Teoretic, ne-am spus mereu că am învățat. Practic, ne-am perfecționat doar autoamăgirea: o ambalăm în poleială patriotardă și continuăm să ne mințim. La fel de mult. Doar mai poetic. Episodul 3 a rămas undeva în aer.

Povestea mea însă continuă. C și tatăl lui nu au reușit să stingă creditele. Banca le-a luat apartamentul, ferma, utilajele. Tot ce era atunci pe numele tatălui. A rămas doar pământul. Singura bucată de viață salvată de la faliment. Pământul a supraviețuit crizei. Tatăl, nu. Dar din pământul acela, în timp, fiul a ridicat o altă fermă. Un alt rost. A învățat să fie agricultor fără să fi visat asta. A învățat să fie lider fără să fi cerut asta. A învățat să aibă grijă de oameni, pentru că știa cum e să nu te țină nimeni de mână când pământul fuge și peste tine cade cerul.

Cu lecțiile de atunci, marea criză din 2007–2008 nu l-a mai doborât, deși a pierdut mult. Astăzi, însă, tremură din nou. Pentru că cine a trecut o dată prin furtună nu uită niciodată mirosul ploii. Iar astăzi îi miroase a ploaie. A ploaie grea, care nu ascultă de lozinci, dar care poate să ne înece înainte de a digera ultimul vers.