Georgiana Țăranu e unul dintre oamenii aceia care te impresionează instantaneu. Deși e aparent fragilă și delicată, ea reușește să fie cu succes și cercetător, și asistent universitar, și voluntar, și mamă. Dar, mai presus de toate astea, Georgiana nu se mulțumește niciodată cu ceea ce trebuie și face mereu mai mult decât atât, conștientă că din implicare se pot obține rezultate mult peste așteptări. De asta, ea crede că educația nu se oprește la sala de curs.

După ani de predat istorie și științe politice, fiind asistent universitar doctor la Facultatea de Istorie și Știinte Politice a Universității Ovidius din Constanța, a simțit nevoia să iasă din spațiul academic și să ducă discuțiile despre libertate, civism și gândire critică direct către liceeni. Așa au apărut atelierele ei de educație civică aplicată, în care tinerii descoperă, adesea cu uimire, că tot ce îi înconjoară — de la ora la care intră la școală până la felul în care arată orașul — are o dimensiune politică.

Cu naturalețea unui profesor care nu dă lecții, ci aprinde curiozități, Georgiana ne-a vorbit, în cadrul unei discuții calde și apropiate, despre cum se formează spiritul civic, despre nevoia de a învăța să gândim critic și despre micile momente care îi confirmă, clipă de clipă, că merită să continue.

Cum ai ajuns către cariera universitară? A fost o alegere conștientă de la început sau o direcție care s-a conturat în timp?

Nu a fost deloc planificată cariera mea didactică. Prin liceu nu mi-aș fi imaginat că o să ajung profesor. Și nici că o să rămân în România. Parcursul meu s-a schimbat din mers, datorită oamenilor remarcabili pe care i-am cunoscut în facultate și care m-au influenţat decisiv. Seminarele și cursurile de istorie și științe politice mi s-au părut așa de atrăgătoare, încât am început să îmi doresc să fiu şi eu ca profesorii mei. Cel mai mult m-a atras libertatea cu care puteam discuta orice, relevanța temelor pentru a înţelege lumea în care trăiam.

Când ți-ai dat seama că simpla predare nu îți mai era suficientă și a apărut nevoia de a te implica civic? Pentru că tu faci și niște ateliere de educație civică, dar și unele de popularizare a istoriei. A existat un moment sau o experiență concretă care te-a determinat să pornești aceste ateliere?

Implicarea civică se simte într-adevăr ca o nevoie pentru mine încă de prin liceu, când am început să fac voluntariat pentru tot felul de asociații, să strâng semnături pentru diverse cauze (de exemplu, să nu se construiască un mall în principalul parc din Constanța, actualul City Park Mall), să merg la proteste etc.

După ce am devenit mamă, am trecut la o implicare mai aproape de lumea copiilor. Am ţinut câteva ateliere de lectură pentru copii mici, pentru a duce mai aproape de copii şi familiile lor acele povești care să te facă să iubești cărţile şi cititul. În paralel, am ţinut câteva ateliere de popularizare a istoriei pentru mămici, inclusiv pe teme actuale precum fascismul. Ideea de a face ateliere de educație civică în licee mi-a venit mai recent, în contextul ultimelor alegeri prezidențiale. Mă tem că polarizarea în societate nu va scădea şi că ne așteaptă niște ani grei, niște „ani ai urii” (ca să-l parafrazez pe H.-R. Patapievici). Pe cei deja angrenați în tabăra urii e greu să-i mai scoți de acolo. În schimb, tinerii care urmează să voteze în următorii ani pot fi cei care să facă diferenţa, pot fi atrași de partea libertății sau abandonați radicalismului. Acestor tineri cred că trebuie să le explicăm urgent de ce merită să le pese de cum va arăta societatea în care trăiesc.

Cum reacționează elevii de liceu la atelierele de educație civică? Ce te surprinde cel mai mult în felul în care gândesc sau pun întrebări?

Elevii sunt uşor de cointeresat atunci când îi şochezi prin întrebări sau exemple neaşteptate, ceea ce încerc mereu să fac. Îi surprinde cel mai mult să descopere că aproape tot ce îi înconjoară are o dimensiune politică — de la cum arată orașul în care trăiesc la cât este ceasul, cât timp petrec la școală sau ce gust are ce mănâncă. Sunt uimiţi să realizeze cât de mult le determină viaţa ceva despre care ei se obişnuiseră să spună că nu îi interesează. O elevă mi-a zis: „Nu m-am gândit niciodată la asta! Dar aveți dreptate”. Exact acest gen de reacţii mă fascinează: momentele când vezi cum li se luminează privirea și încep să lege tot mai mult lucrurile. Mai savurez şi reacţia lor când le zic, de exemplu, că o campioană olimpică precum Nadia Comăneci era urmărită şi ascultată de Securitate. Şi că a decis, în cele din urmă, să fugă din România lui Ceaușescu de bine ce îi era.

Ce teme simți că lipsesc cel mai mult din educația formală și care ar trebui aduse mai des în fața tinerilor?

Cred că nu lipsesc neapărat temele în sine, ci mai degrabă legăturile dintre ele – acele conexiuni care i-ar ajuta pe tineri să înțeleagă lumea reală, dincolo de teorie. Iar aici mă simt puțin ca vânzătorul de ciocolată care, indiferent de problemă, prescrie ciocolată, cu diferenţa că eu am, probabil, mai puțină dreptate.

Cred că avem nevoie de mai multă educație istorică și civică aplicată: să înțelegem cum funcționează societățile şi instituțiile, cum se iau deciziile, cum tot ceea ce se întâmplă la nivel public se răsfrânge asupra vieții noastre de zi cu zi și asupra propriei biografii – chiar și atunci când alegem să nu ne pese. Exemplele furnizate de trecut pot fi la fel de șocante ca un episod de pe Netflix.

Și, la fel de important, cred că este nevoie de mai multă gândire critică: să știm cum să punem și să ne punem mereu întrebări, cum să distingem între informație și manipulare, cum să construim împreună chiar și atunci când nu gândim la fel.

Ai simțit vreodată oboseală, sentimentul că „lupta” asta e prea mare pentru o singură persoană? Ce te face să continui?

Sunt abia la început cu acest tip de ateliere și mă entuziasmează reacția elevilor. Nu le privesc ca pe o povară sau ca pe o cursă contra cronometru de a schimba lumea. Mă bucur pur și simplu că pot face și eu ceva, oricât de mic, care contribuie la educarea comunității, într-un sens mai larg și că am parte de susținere în acest demers. În același timp, mă încurajează să văd câți oameni trag în aceeași direcție. Descopăr mereu inițiative similare – oameni care merg prin licee cu fel de fel de ateliere și caravane educative, profesori din mediul rural care se dedică extraordinar comunităților lor. Nu suntem deloc puțini în lupta asta, ceea ce mă face să continui cu și mai multă încredere și motivație.

Care e cel mai puternic moment sau feedback primit de la un elev ori participant care ți-a confirmat că merită tot efortul?

Țin minte o elevă care s-a blocat complet când a trebuit să vorbească în fața colegilor, în numele echipei sale. La final, am stat puțin de vorbă cu ea și cu ceilalți, când, dintr-odată, m-a întrebat: „Pot să vă îmbrățișez?” M-am topit pe loc. Sunt acele momente mici care îți arată că poate ai reușit să creezi un spațiu sigur, unde cineva prinde curaj să iasă din carapace.

Altă dată, o profesoară i-a întrebat pe elevii din clasă cum li s-a părut atelierul de la care tocmai plecaseră. Un băiat mai îndrăzneț i-a spus: „În sfârșit, ceva interesant!” M-am bucurat sincer pentru că, după cum îmi spun adesea elevii, educația civică nu e tocmai în topul preferințelor lor și rar e asociată cu ceva foarte practice. Așa că un „în sfârșit” spus cu entuziasm este, pentru mine, cât un premiu.

Ce ți-ar plăcea să rămână în mintea elevilor după ce pleacă de la atelierele tale?

Sper să rețină morala din spatele tuturor poveștilor mele: că nu e totuna a trăi sau nu într-o societate liberă, că sistemul politic ne afectează viața chiar dacă decidem să rămânem complet ignoranți față de modul în care el funcționează, că istoria poate fi oricând consultată ca o mare carte de bucate, dar și de vrăji cu rezultate criminale garantate. La modul ideal, mi-ar plăcea să îmi imaginez că unii elevi vor simţi nevoia să devină cetățeni activi.