Modelul balanță
Psihoterapia pozitivă și transculturală (prof. Dr. Nossrat Peseschkian, 1933-2010, neurolog, psihiatru și psihoterapeut, specializat și în medicină psihosomatică) lucrează cu un concept numit modelul balanță, potrivit căruia există patru arii/dimensiuni majore și de impact în viața noastră, în care ne investim timpul și energia, fiecare în mod personal: 1) corpul și simțurile (grijă pentru sănătate, alimentație, somn, sport, igienă, relaxare; suferințe ale corpului; dezechilibre fiziologice etc.) 2) munca și realizările (ce, cât și cum investesc în profesie, preocupările mele pentru dezvoltare profesională, școală/teme în cazul elevilor, chiar și munca/activitățile administrative pentru casă etc.) 3) relațiile sociale (cât investesc în relații, ce reprezintă relațiile pentru mine, cine sunt persoanele relevante ca relație – partenerul/a de viață, copiii, familia extinsă, colegii, vecinii, prietenii, apropieri și distanțe între mine și ceilalți etc.) 4) viitorul și spiritualitatea (intuiția, valorile, tradițiile, filosofia de viață - cât și în ce fel mă preocupă viitorul, ce înseamnă pentru mine viitorul, cine/ce definește și dă sens viitorului meu, care sunt valorile mele de viață, care e filosofia mea, credințele mele, unde am ajuns în căutarea sensului, pasiunile personale, dezvoltarea mea ca ființă umană etc.) Când privim aceste arii împreună, pe anumite secvențe de timp (1 săptămâna, 1 luna, 3 luni etc.), când vedem cum anume am distribuit 100% timp și energie între cele patru dimensiuni, înțelegem cum stăm cu echilibrul, cu prioritățile, cu flexibilitatea. Acest exercițiu poate să devină un bun reper pentru a lua decizii și a produce transformări în viața noastră.Supra-investirea și redistribuirea
Ce vedem însă privind acest model la nivel general, de această dată prin lupa omului modern? În mare parte, mai ales în societatea românească, vedem o supra-investire a ariei muncă și realizări, vedem o tendință spre neglijarea ariei corp (ex. ne amintim de câte un control medical când apare o formă de suferință somatică), vedem o nevoie mare de contacte sociale, de timp petrecut cu prietenii, uneori în detrimentul familiei, dar și de planuri de viitor, în special călătorii și achiziții. Sigur că nu generalizăm, avem specificitate de la om la om. Și ne mai atrage atenția ceva, în mod special… redistribuirea, reprioritizarea care s-a produs în ultimul an ca urmare a pandemiei, când vrem, nu vrem am devenit mai atenți și mai responsabili față de cunoașterea și înțelegerea propriului corp, a propriului sistem imunitar. Întâlnirile sociale din zona relațiilor au căpătat alte valențe, simțim mai intens rolul familiei, al nucleului apropiat de contacte și căutăm căi alternative să le menținem active. Zona muncă și realizări este discutabilă, pentru unii a devenit mai solicitantă, pentru alții mai lejeră. Și mai mult decât oricând, spiritualitatea capătă valențe noi. Trecând puțin prin fiecare arie, am ajuns acolo unde îmi doream. Să privim cu atenție o temă care există “de când lumea”: tema credinței, a divinității, a spiritualității.Căutarea de sens
Spiritualitatea, privită ca un concept, implică recunoașterea credinței în ceva mai presus decât propria persoană, ceva ce depășește experiența umană senzorială, ceva ce ar putea fi Divin ca natură. Spiritualitatea nu este neapărat o dimensiune distinctă și separată a existenței noastre (chiar dacă modelul balanță o prezintă astfel din motive de ușurință a înțelegerii), ea este însăși fondul pe care viața se desfășoară. Multe comportamente pe care le asociem cu starea de bine (fizică, mentală, emoțională) sunt totodată componente ale unei vieți spirituale sănătoase: ex. activitățile de voluntariat și responsabilitate socială, caritate, apartenența la o comunitate, conectarea cu ceilalți, sprijinul acordat celor nevoiași, grijă față de sine și semeni, generozitatea, bunătatea, simplitatea, iertarea etc. Omul modern, deși din anumite perspective este considerat “superficial”, ocupat cu goana după mai mult (un mai mult material), veșnic în criză de timp, privind din alt unghi îl vedem cum caută să înțeleagă, “chestionează” ceva mai mult evidentul, iar ușurința în a urma prescripții, ritualuri, practici, se transformă în căutare de sens într-o formă ceva mai profundă. Și această căutare nu este deloc ușoară acum, când există atât de multă informație, atât de multe paradigme, atât de multe exemple, atât de mult mix de adevăr și ficțiune. Dar, mai putem observa ceva: toate aceste paradigme aparent complicate se pot reduce la acele elemente comune care, privind în istoria umanității, i-au caracterizat pe cei pe care îi numim sfinți, iluminați, înțelepți etc… acele așa numite virtuți ale ființei umane, care se regăsesc în oricare dintre multele paradigme religioase sau spirituale. Vedeți dvs, ne dedicăm atât de mult timp să învățăm despre lumea în care trăim și cum să supraviețuim în această lume, însă poate prea puțin ne oprim să ne întrebăm cine suntem și ce ne dorim de la existența noastră. Dar este adevărat că perioada actuală ne-a determinat pe mulți dintre noi să încetinim ritmul și să dăm altă valoare timpului. Vedem în jurul nostru o serie de exemple de schimbare – flexibilizarea anumitor credințe, decizii care în alte condiții nu le-am fi luat, schimbări profesionale, inițiative diferite etc. Adevărul este că fiecare ființă umană, undeva pe parcursul vieții are un astfel de moment de cugetare interioară și de căutare de sens. Vedem însă, tot pe parcursul istoriei, că atunci când apar evenimente colective dificile, acest moment este oarecum grăbit, ajutat de context. Iar invitația, fie ea și forțată, de a ne privi în interior, de a deveni conștienți de cine suntem și ce ne dorim, în cele din urmă crește calitatea vieții.La capătul puterilor
De mai bine de 1 an umanitatea se află într-un astfel de context, în care trebuie să facă față unui eveniment aversiv colectiv, amenințător pentru pentru viața proprie și a celor dragi. Este ceea ce în literatura de specialitate numim eveniment cu potențial traumatic major. Trauma se instalează în momentul în care evenimentul exterior depășește resursele noastre interioare de a face față. Într-o oarecare măsură, putem observa că mulți dintre noi suntem “la capătul puterilor”. Apare momentul acela în care contactul cu propria neputință și lipsa de control în fața vicisitudinilor vieții te paralizează și simți nevoia unui ceva mai mare, care ar putea să-ți sară în ajutor, când ”îngenunchezi“ în felul tău, când parcă singura resursă pe care o mai poți activa în tine este aceea de a “invoca” sprijinul acelui Divin mai presus de tine. Și, indiferent de modalitatea prin care oamenii aleg să facă acest lucru – rugăciune, meditație, contemplare, contact cu natura etc., conectarea cu această formă de ajutor produce efecte benefice. Este acea secvență în care accepți că ceea ce poți să faci este să privești situația în care ești, nu în forma unei resemnări lipsite de energie, ci în forma asumării. Iar în acel moment acțiunea de a te conecta cu starea ta, cu durerea, cu frica, cu disperarea și, în cele din urmă, cu acel Divin ales de tine ca formă a credinței personale, devine esențial și produce schimbări vizibile în structura internă, de la nivelul bio-chimiei creierului, până la comportamentele vizibile pe care le manifestăm. Orientarea intrinsecă (și subliniez aceste cuvinte) a credinței sau spiritualității este cea care asigură aceste beneficii pe termen lung.Zestrea nativă
Două aspecte mai merită punctate: * ce ne predispune ca homosapiens să recurgem la această strategie și * ce se întâmplă în structura noastră internă în acele momente încât starea noastră interioară se schimbă în bine Lisa Miller, profesor, cercetător și psiholog clinician, în cartea Copilul și spiritualitatea, punând împreună și alte studii pe tema spiritualității, ne face atenți la zestrea nativă, înnăscută a spiritualității naturale. Din punct de vedere biologic, suntem construiți pentru conectare spirituală:“Știința ultimilor ani a explorat calitățile spirituale universale și a evidențiat cum spiritualitatea naturală a copiilor și adolescenților se manifestă în paralel cu alte stadii de dezvoltare, potrivit aceluiași calendar biologic. La fel cu celelalte aspecte ale dezvoltării fizice, cognitive, sociale și emoționale a copilului, facultatea spirituală înflorește dacă îi acordăm atenție și sprijin”. Atenție și sprijin… deci noi, adulții din viața copiilor și adolescenților, purtăm responsabilitatea înf loririi acestei predispoziții biologice. De exemplu, discuțiile pe care le avem cu ei și în care le permitem exprimarea, în care părerea lor este ascultată și considerată, în care emoțiile și trăirile lor sunt acceptate, în care întrebări de genul: “Ce sens are viața dacă tot ce am de făcut este să învăț?; Ce mă fac dacă nu intru la un liceu bun?; Cum am să trăiesc dacă nu voi avea o profesie ca și a ta? etc… își găsesc, dacă nu răspuns, măcar curiozitate și înțelegere. Acțiunile de familie, de sprijin pentru alții, de ajutor reciproc; discuțiile despre înțelegere și compasiune, grijă pentru Pământ și natură, atenția la propriul corp, la senzațiile din corp, cunoașterea structurii noastre emoționale etc… poate par lucruri simple, poate par de bun-simț, însă spiritualitatea chiar despre asta este: despre simplitate înainte de toate, despre aceste lucruri mărunte. V-a atras vreodată atenția felul în care un copil se joacă în pământ? Ritmul în care înaintează observând fiecare pietricica și frunză? Modul în care, fără jucării sofisticate, își pot construi un adevărat colos din ce găsesc prin preajmă? Și, avansând în timp, v-ați surprins așa de la 40 de ani în sus, bucurându-vă de un copac înflorit și gândindu-vă dacă anul trecut era tot acolo? Pentru omul modern, credința în Divinitate permite o întoarcere spre simplitate și modestie, spre a accepta sau măcar spre a da o șansă existenței a Ceva în afara controlului nostru, spre a da o pauză „rațiunii“ și o șansă în plus „simțirii“.Litere spre cer
Ce înțelegem din perspectiva Lisei Miller este că noi nu avem neapărat nevoie să învățăm să ne rugăm, noi știm cum să o facem. Îmi amintesc o istorioară: un călugăr se plimba în tihnă prin grădina mănăstirii, când, la un moment dat, aude: a, b, c, d, e … se oprește, ascultă….și apoi din nou a, b, c, d….se orientează după sunet și…ce să vezi, un băiețel, mititel, așezat pe o piatră în spatele bisericii spunea litere din alfabet privind cerul. ”Ce faci aici fiule?”, l-a întrebat. ”Ce să fac”, a răspuns micuțul, ”am și eu nevoie de ajutor de la Dumnezeu și cum nu știu nicio rugăciune, trimit spre cer litere. Dumnezeu o să știe ce să facă cu ele”. Și atunci, dacă avem această abilitate înnăscută a spiritualității, înseamnă că și efectele acestor comportamente spirituale devin extrem de necesare ființei umane. Iar știința vine și ne arată și cum se schimbă biochimia creierului în momentul conectării cu Divinitatea. Avem parte de o abundență de dopamină (hormonul plăcerii), serotonină (hormonul fericirii), oxitocină (hormonul iubirii), endorfine naturale care, evident, vor influența în mod benefic sistemul nostru imun. Stările emoționale de frică, de tristețe, de îngrijorare, de stres (activare vegetativă), de depresie și neajutorare, de anxietate, rata suicidului, se vor diminua. Sistemul vegetativ parasimpatic va intra în acțiune și starea de relaxare se va resimți. Reacția noastră de stres ca răspuns la situațiile aversive este responsabilă pentru o serie de afecțiuni somatice - boli cardiovasculare, AVC-uri, boli autoimune, infecții, dureri de spate, stări de anxietate, depresie, sindrom de colon iritabil, migrene, ulcer gastric, afecțiuni ale mușchilor și oaselor, afecțiuni ale pielii, afecțiunii ale tractului respirator, alergii, intoleranțe alimentare, cancer, decese premature și câte și mai câte. Sunt însă câteva modalități dovedite științific prin care spiritualitatea și religia ajută sănătatea mentală: * apartenența la o comunitate unde oferi și primești sprijin * conectarea cu ceva mai presus decât propria persoană * posibilitatea de a găsi un sens propriei existente, de a înțelege viața și chiar moartea * posibilitatea de a transforma acest mare necunoscut al morții, incertitudinea, în ceva ce poate să fie înțeles și de ce nu, acceptat. Și, privind aceste câteva aspecte, înțelegem, de fapt, că ele răspund marilor nevoi naturale și bazale ale creierului uman: nevoia de siguranță, de atașament/ apartenență, nevoia de predictibilitate, de structură, de adaptabilitate.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 271 Pentru abonare, click aici
