foto credit: Simion Buia
Trăiește modest, frumos, în sensul activ, lucid, implicat. Nu cere dragoste, respect, atenție, apreciere. Lasă liberul arbitru să funcționeze. Nu îl interesează ce se zice despre el. E convins că poți să trăiești mult, dar să nu înțelegi mai nimic din ce ți se întâmplă, de aceea caută să se țină cât mai departe de asta. Joacă în piese mai vechi, la TNB în „Toți fiii mei”, „Umbre” și „Regele moare”, iar la Teatrul Bulandra în „Căsătoria” și „Rața sălbatică”. Îi aduc aminte de spectacolul „Marmură” în care joacă împreună cu Marian Râlea, un adevărat monument de mnemotehnică. Regretă că nu se mai joacă și recunoaște că după o pauză de un an, e greu să revină la text. „Am și eu niște mișcări, niște gânduri, niște atitudini, nu pot să le reiau așa, la comandă, am nevoie de o continuitate”, povestește actorul Victor Rebengiuc. Spuse la 86 de ani, aceste preocupări par desprinse dintr-un film SF, dar sunt doar grijile profesionale ale unui actor profund preocupat de profesia sa. „Un actor intelectual, care transmite puternic emoţia, dar are şi o minte minunată, cu experienţă şi cunoştinţe despre istorie, martor direct al unor cataclisme istorice care au avut loc aici în ultimele decenii, evenimente care au schimbat faţa lumii”, îl descrie regizorul piesei, Yuri Kordonski. Îi urez să îl țină Dumnezeu în aceeași putere și formă de zile mari, iar dumnealui recunoaște cu umor că, de la o vârstă încolo, astfel de urări prind bine și sunt chiar necesare.
CE ÎNSEAMNĂ NUMELE VICTOR REBENGIUC PENTRU ROMÂNI?
Dacă nu este confundat cu cel al lui Viorel Hrebenciuc, ceea ce se întâmplă în mod frecvent, atunci Victor Rebengiuc e numele unui actor de pe scena teatrelor românești din București, care rezistă pentru că îi place să joace. E interesant cum 60 de ani de carieră au fost brusc eclipsați de mai tânărul Hrebenciuc.
SPIRITUL DVS TÂNĂR TRANSCENDE TOATE CLASIFICĂRILE DE GENERAȚII DESPRE CARE SE VORBEȘTE AZI – X, Y, Z. CE VĂ FACE ATÂT DE „ATEMPORAL”?
Este o întrebare la care încă nu am găsit un răspuns. Dumnezeu cu mila Lui s-a îndurat de mine și m-a ținut așa, în condiții bune de folosință până acum. De doi ani de zile mă mai supără una-alta. Nu e o consolare faptul că tineri de 30-40 de ani se plâng de dureri de șale mai rău decât mine… Mă mai ameliorez cu ceva remedii, câte o fizioterapie, un masaj, o iau de la capăt. E vârsta, ce să faci…
OAMENII SE RAPORTEAZĂ TOT MAI MULT LA INTELECTUALI LONGEVIVI PRECUM DVS, MIHAI ȘORA, NORA IUGA, NEAGU DJUVARA. CE VĂ UNEȘTE, CARE E „ENZIMA” VITALITĂȚII?
E și construcția fizică, bagajul genetic, munca susținută. Spre deosebire de domnul Șora, care scrie și citește, eu m-am zdruncinat mult în profesia mea, cu mișcare multă, la teatru, la repetiții; aveam și câte trei reprezentații pe zi; am căzut de multe ori, la propriu, m-am ridicat, mi-am folosit corpul. La mine pensia e o chestiune formală. Sunt în continuă învățare, am roluri cu mult text, cu multă dezbatere existențială, sunt în mișcare, mirare. Și mai contează și umorul, să știi să faci haz de necaz.
AU ROMÂNII O CULTURĂ A LONGEVITĂȚII, A SENIORITĂȚII, SAU NU?
Nu există așa ceva. Rar mai întâlnesc pe stradă străini care mă opresc să mă salute, să-mi strângă mâna, să mă felicite, lucruri care îmi fac plăcere, fără să le pretind însă. Mă bucură entuziasmul șoferilor de taxi care mă salută cu „domnule Moromete, ce mai faceți?” Mi-au plăcut și scrisorile de la admiratorii care îmi scriau să mă aprecieze pentru munca mea, pentru spectacolele mele.
ÎN ȚĂRILE CIVILIZATE, SENIORII AU O ATITUDINE APARTE, MAI RELAXATĂ, DEZINVOLTĂ, IAR ASTA VINE DE UNDEVA, DE SUS, DIN FELUL ÎN CARE EI SE SIMT PROTEJAȚI DE LEGI ȘI POLITICI PUBLICE CARE LE ASIGURĂ UN STANDARD DE VIAȚĂ DECENT. E UN RESPECT CARE SE IMPUNE. CUM E LA NOI, CUM PERCEPEȚI DV. SENIORITATEA ÎN ROMÂNIA?
Îmi aduc aminte de vremurile în care jucam cu doamna Bulandra, eram copleșit de talentul și de personalitatea dumneaei, era firesc să o respect, era și directoarea mea, dar și un monument al teatrului românesc. Am jucat cu Marcel Anghelescu, cu Radu Beligan, cu Aura Buzescu, Sonia Cluceru, mari nume ale teatrului. Respectul era de la sine înțeles. Cum să nu respecți așa ceva?! Acum s-a pierdut, cei tineri trec pe lângă tine, nu te observă, nu ne văd. Dar nici nu pot să pretind ceva care nu vine de la sine, fără să fie solicitat. Eu îmi fac treaba mea în continuare, mă gândesc la sfârșitul care se apropie și îl privesc cu încredere pentru că știu că va veni. Singurul lucru pe care mi-l doresc e să nu sufăr. Vreau să mă duc așa cum s-a prăpădit Forry Etterle - s-a întors acasă într-o după amiază de la repetiții, i-a zis soției care îl chema la masă, că se întinde 5 minute în pat, și acolo a rămas. Așa vreau să mă duc.
CINE SUNTEȚI DE FAPT, DINCOLO DE ACTORUL ȘI ACTIVISTUL CIVIC?
Sunt un om normal, conștient de vremea în care trăiește, serios în ce face, dedicat profesiei sale. Asta e tot, nu sunt unu’ afară, altu’ acasă. Nici pe vremea lui Ceaușescu nu am fost altfel. Nu am putut să vorbesc una în public, alta acasă. Să spun una în public, apoi să vin acasă, să mă spăl pe gură de rahatul pe care l-am mâncat. Eu nu pot fi duplicitar, e în mine. Eu nu știu să mint. Aș vrea, dar nu pot. Nu apuc să duc până la capăt minciuna, că imediat mă dau de gol.
E MISIUNEA UNUI ACTOR SĂ FIE LIDER?
Nu vreau să fiu lider. Vreau să fiu un om, un cetățean care are dreptul să își ceară drepturile de om liber într-o țară democratică. Nu am fost membru de partid, lăudător, dar, din păcate, mă văd obligat să critic același lucru, fiindcă nu s-a schimbat nimic. Mă tem că o să mor tot în comunism.
E MAI GREU SĂ ÎNCEPI ACUM CA ACTOR, DECÂT ÎN PERIOADA ÎN CARE AȚI FĂCUT-O DV.?
Mult mai greu. La începuturile mele, în 1952, erau trei școli de teatru. A fost o singură școală de teatru apoi, după desființarea cinematografiei. Acum sunt câteva zeci de școli. Care scot pe an cel puțin 200 de absolvenți în toată țara. Ce faci cu ei? Unde să joace? Nu s-a mai construit un teatru... Joacă și ei în tot felul de pivnițe, foste spații industriale. E greu. Iar cum școlile au devenit și ele un business, sunt mai mult interesate de profit și mai puțin orientate spre calitate. Să oferi îndrumare unui talent nu e simplu. Pe vremea mea erau repartițiile, în funcție de locurile vacante. Acum fiecare se descurcă cum poate...
PRIMA AMINTIRE CARE VĂ VINE ÎN MINTE?
Când eram mic, citeam basme, mă închipuiam în fel și chip. Prima amintire e că stăteam la o casă cu curte și erau roșii în grădină. Iar eu m-am dus și am mâncat roșii de pe vrej. Ai mei m-au dat dispărut, iar eu mă delectam mâncând roșii.
TREI CUVINTE CARE VĂ DESCRIU CEL MAI BINE?
Sunt om cinstit, nu înșel pe nimeni. Serios, mă țin de cuvânt. Și iubitor de dreptate.
CE ÎNSEAMNĂ EȘECUL PENTRU DV.?
E un fel de sare amară care curăță organismul. Te face să înveți ceva despre viață. Îți dai seama ce s-a greșit, unde s-a greșit și ce măsuri să iei.
CUM E SĂ O IEI MEREU DE LA ZERO?
Fiecare rol înseamnă să o iei de la zero. E o construcție nouă, intru în necunoscut. E o angoasă, o căutare. Nu mai am disperarea pe care o aveam la început, când eram în institut – „cum să fac, de unde să încep” - dar am învățat foarte mult, mai ales de la profesoara mea, Aura Buzescu. Eu făcând teatru de amatori, eram cumva alterat când am ajuns să învăț în mediul profesionist. La început, urla la mine de se cutremurau ferestrele: „Cine te-a învățat să faci așa?! Nu te strâmba! La circ să te duci!” M-am speriat rău de tot atunci. Ce m-a ținut?! Nu am avut curaj să renunț. Ea îmi cerea să interiorizez, apoi să exprim ceea ce simt. Nu ceea ce îmi închipui că simt.
CE I-AȚI SPUNE TÂNĂRULUI VICTOR REBENGIUC, DACĂ V-AȚI ÎNTOARCE CU 50 DE ANI ÎN URMĂ, DAR CU MINTEA DE ACUM?
Că e bine că s-a lăsat îndrumat de instinct. Eu nu am avut pe nimeni în familie actor sau care să îmi spună să fac actorie. Am fost invitat să joc la ateneele populare și am zis „ce-o fi o fi”. Și mi-a plăcut. Am făcut-o ca hobby. Nu am visat să mă fac actor. A fost o întâlnire providențială. Am jucat prin ateneele populare – așa se numeau în perioada interbelică - și mergeam în turnee prin raioane, la cămine culturale.
CUM RĂMÂNEȚI CONȘTIENT ȘI AUTENTIC ÎN VREMURI ATÂT DE AGITATE, DE TURBULENTE?
Pentru că nu sunt orb și văd ce se întâmplă și îmi dau seama când lucrurile merg bine sau merg prost, realizez dacă sunt bazate pe adevăr sau pe minciună. Pentru că nu știu să mint, nu-mi place minciuna.
ÎN CE CREDEȚI?
În Dumnezeu.
CARE E SENSUL VIEȚII, DUPĂ ATÂȚIA ANI, OAMENI, EXPERIENȚE ȘI ROLURI?
Sensul vieții mele a fost să muncesc cât pot să muncesc. Și este în continuare. Să trăiesc în profesie. Viața mea de toate zilele e una normală, modestă, nu am extravaganțe. Nici nu credeam că am să trăiesc atât.
DE CE LE PLACE OAMENILOR SĂ LUCREZE CU DV., SĂ FIE ÎN PREAJMA DV.?
Lucrez cu tragere de inimă, cu respect față de colegi, nu vreau să impun nimic, am aceeași atitudine față de cei tineri pe care o am față de actori mai experimentați. Eu îmi joc rolul. Fiecare rol are dreptul la viața lui și trebuie prezentat așa cum e. Nu vreau să iau fața nimănui. Și când am fost rector, le spuneam studenților „sunteți viitorii mei colegi, voi juca împreună, alături de voi.”
CARE ESTE CEA MAI MARE TEAMĂ A DV.?
Mi-e teamă să nu mor suferind, să nu mă chinui pe mine și pe ceilalți. Poate se îndură Dumnezeu de mine să spun un adio demn.
NOROCUL E UN FEL DE RĂSPLATĂ NEAȘTEPTATĂ. LA DV. CUM A FOST?
Eu a avut noroc de la început, de când eram mic. Bunica mea m-a învățat să citesc, să scriu, să socotesc. Învățătorul meu era uimit de mine. Școala a decurs lin, apoi am intrat la liceul militar, liceu monarhic, aflat sub patronaj regal, toți erau monarhiști, nu aveam republicani. A urmat școala tehnică, apoi am intrat la institutul de teatru din prima, penultimul. Erau doi profesori care luau clasa – Bălțățeanu și Aura Buzescu. Eu am intrat la doamna Buzescu – o tragediană. Colegii mei m-au speriat un pic, dar eu m-am încredințat că va fi bine și așa a fost. Dumneaei îi datorez mult, a fost mentorul meu. A fost la toate premierele mele, până la finalul vieții sale.
CUM SUNTEȚI CA PĂRINTE, CA BUNIC?
Sunt bun. Fiului meu îi dădeam mereu bani de cărți.
CARE ESTE STAREA DE SPIRIT OBIȘNUITĂ?
Normală. Iau lucrurile cum vin. Îmi vine foarte greu să vorbesc despre mine când sunt invitat undeva, nu mă pot lăuda, să mă urc pe un piedestal. Profesia mea este publică, dacă vreți să știți ce fel de actor sunt, veniți la teatru, să mă vedeți. Nu pe mine, ci rolurile pe care le joc. Îmi place când am libertate într-un rol, când te gândești la acesta și în tramvai, și în subsol – cum să fac, cum să îl exprim mai bine. După ce îl implementezi mai bine, îți trebuie libertate, care vine jucând rolul. Înainte jucam un spectacol după premieră de 4-5 ori pe lună, acum se joacă un spectacol la 3-4 luni. E o distanță prea mare, nu mai ești cu personajul tău, „calci pe ouă” până reintri în starea personajului. Înainte de revoluție, aveam și 2-3 spectacole pe zi, sâmbăta, duminica. Deși era un maraton, era plăcerea mea, bucuria mea să joc. Asta era frumusețea și nebunia acelor vremuri. Acum nu, nu mai e la fel. Îmi lipsește ritmul și fluiditatea de atunci.
DACĂ NU AȚI FI FOST ACTOR, CE ALTCEVA AȚI FI FĂCUT?
Președinte de țară... Glumesc cu întristare. O mare realizare a mea a fost faptul că am fost invitat să fiu rector la institutul de teatru. Nu am avut talent de pedagog, studenții au venit să mă ia de acasă ca profesor la institut. Nu am răbdare, mă enervez repede, nu am talent pentru așa ceva. Nici aptitudini de organizator, de administrator nu am. Dar m-am bucurat să repun în drepturi secții de mult uitate, m-am bucurat să fiu printre studenți. Am fost colegul lor, nu profesorul lor. M-am simțit bine alături de ei. În acea perioadă tulbure, aveam un loc unde să merg cu drag printre acești tineri. Nu-mi place să fiu director de teatru, nu îmi place munca administrativă, am fost o perioadă foarte scurtă, în lipsă de altcineva.
CE NU ȘTIE MULTĂ LUME DESPRE DV.?
Nu cerșesc atenție.
CARE ESTE CEA MAI MARE REALIZARE A VIEȚII DV.?
Nepotul meu.
CEL MAI MARE REGRET?
Mă tem că o să mor în comunism. Mai mare regret decât ăsta nu pot avea.
SUNTEȚI OMUL DE CARE AVEAȚI NEVOIE CÂND ERAȚI TÂNĂR?
Da, mi-aș fi fost de ajutor.
O ÎNTREBARE CARE NU V-A MAI FOST ADRESATĂ PÂNĂ ACUM?
Nu m-am gândit, nu cred că aș avea răspuns la toate. Poate să mă întrebe „dom’ne, dar cât mult crezi că ai să trăiești?” Aici chiar nu știu ce să răspund. Și dacă tot veni vorba de moarte, aș vrea foarte mult ca după ce mor, să nu fiu expus. Iar dacă nu va ține nimeni cont de dorința mea, măcar să fiu acoperit, nu descoperit în sicriu. Eu cred că manifestarea unui regret al cuiva pentru dispariția mea ca actor e suficientă prin expunerea unei fotografii a mea la intrarea în teatrul Bulandra, unde e sufletul meu, însoțită de o floare și o lumânare. Vreau decență și discreție, nu un cadavru expus în holul teatrului. Ce să vezi la un mort?!
CARE ESTE MOTTO-UL DUPĂ CARE VĂ GHIDAȚI VIAȚA?
„Iubește arta din tine, nu pe tine în artă.” (Konstantin Stanislavski)
Articol preluat din numărul 261 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
