Între două lumi. Așa se simțea, la început, în Singapore. Totul era perfect – jobul, orașul, ordinea, zâmbetele. Totul perfect – dar de neatins. Simțea cum zidul răcelii o strânge – mai tare, tot mai tare.

Până în ziua în care a învățat trei cuvinte în chineză. Trei cuvinte. Atât. Și, brusc, zidul a început să cadă. Viața ei a început să prindă viață – pe alt meridian, în alt fus orar, dar cu bucuria de a se regăsi printre oameni. Și cu o mare lecție învățată: limba recunoștinței e universală, zâmbetul sincer nu are nevoie de translator sau ghid.

Pentru Irina Ciucioi-Badea, episodul Singapore a fost prima experiență ca lider global pe un alt continent decât Europa. Doi ani cât o viață. Doi ani care au desăvârșit-o ca lider și ca om. Au învățat-o să asculte timpul, arta de a trăi mai încet.

De aproape două luni, e din nou acasă, în România. Încă își redescoperă viața din care a plecat în urmă cu doi ani. Geografic, Asia e departe acum. În ea însă, e mai vie ca oricând. Încă îi mai ține ritmul, îi respectă regulile. Fiindcă abia acum, de la mii de kilometri distanță de locul care i-a arătat ce înseamnă și să fii, nu doar să faci, Irina a înțeles că, pe cât de departe a ajuns ca lider, pe atât de aproape de ea însăși s-a întors ca om.

De aceea, dacă astăzi ar fi să aleagă o imagine care definește acei ani, ar fi orașul văzut noaptea, de sus – ordonat, luminos, calm, „o metaforă pentru cum am învățat să găsesc liniștea chiar și în mijlocul schimbării”.

Până la această metaforă însă, și pentru om, și pentru lider, drumul a fost lung. Din Romanul copilăriei până în zgârie-norii din Singapore, Irina a străbătut nu doar ape, țări și continente. Dar despre toate – drumuri, oameni și escale – povestim în acest nou episod al seriei Work Life Choices, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.

Dintr‑un oraș mic, spre o lume mare

Drumul Irinei a pornit dintr-un oraș mic, Roman. Dar acolo, în orășelul acela „cu o singură stradă principală și un liceu - cel mai bun”, a învățat cea mai importantă lecție: „Nu contează titlul, contează cum îți faci treaba”.

Născută într-o familie cu o puternică etică a muncii și un respect uriaș pentru educație, acolo a primit Irina prima ei ancoră. Una care îi ghidează și astăzi deciziile: „Că lucrezi cu mâinile sau cu mintea, contează doar ce lași în urma ta”.

Curiozitatea i-a fost, de fapt, cea mai fidelă busolă. Era copilul care nu tăcea până nu înțelegea. Pe la șapte-opt ani, „de ce?” era refrenul casei. Nu accepta răspunsuri scurte – voia să afle cum funcționează lucrurile, oamenii, lumea. „Mai târziu, în corporație, am descoperit metoda celor cinci «de ce» – întrebi până când ajungi la miez”.

A fost mereu atentă, silitoare și implicată. Școala a trăit-o bucuria cunoașterii, nu cu obligația ei: „Știi copiii aceia care sunt triști când se termină vacanța? Ei bine, eu eram foarte fericită că începe școala. Pentru că am avut profesori extraordinari, care m-au făcut să pun întrebări și să iau decizii. Curajul decizei învățat acolo m-a ajutat toată viața, în toate deciziile pe care le-am luat”.

Când viața spune: reconfigurare traseu

Își dorea să devină medic, dar o profesoară de economie i-a schimbat traiectoria. „Preda cu atâta pasiune și explica partea practică, nu doar teoria. Mi-a plăcut enorm”.

Așa a ajuns la ASE, unde a intrat din prima, cu bursă și dorință de performanță: „Am fost o studentă silitoare și am iubit facultatea”.

Primul loc de muncă a venit repede – la Alstom Power. „Lucram cu oameni care aveau peste 60 de ani, iar eu abia terminasem facultatea. Ei m-au învățat practica, eu i-am învățat engleză și să utilizeze calculatorul”. A fost, își amintește, una dintre cele mai frumoase experiențe de formare: o școală vie despre răbdare, respect și învățare reciprocă.

Masteratul în contabilitate internațională i-a completat parcursul. Și a întregit o poveste care poate da curaj oricărui copil: dacă îndrăznești să visezi, chiar și dintr-un oraș cu o singură stradă principală poți ajunge până la capătul lumii.

De la cifre la viață și... înapoi

La 25 de ani, când cei mai mulți tineri încă își caută drumul, Irina Ciucioi-Badea era deja cel mai tânăr controller din Cargill, compania care domina exportul de cereale din România. Câțiva ani mai târziu, devenea CFO – cea mai înaltă poziție din zona financiară.

„Îmi amintesc perfect, când am ajuns în firmă, era închidere de an. Munceam câte cincisprezece ore pe zi, mergeam acasă doar să fac un duș și mă întorceam la birou. Plecase persoana dinaintea mea și trebuia să mă descurc singură. Dar când am reușit, am știut că pot să fac orice.”

Și când a înțeles că poate, a fost de neoprit: „Am pornit cu doi-trei oameni, apoi zece, apoi din ce în ce mai mulți. Toți managerii îmi spuneau același lucru: «Ai substanță». Am înțeles atunci că nu contează doar cât știi, ci cum îi ajuți și pe ceilalți să crească”.

A stat nouă ani în companie – ani care au însemnat pentru ea nu doar experiență, ci și transformare personală.

Momentul maternității a venit ca o revelație. „M-am întors la muncă după trei luni și mă gândeam: «Aceleași echipe, aceleași bugete, aceleași analize... Dar eu sunt alta, sunt schimbată». Chiar mă simțeam mai puternică, transformată în sens bun. Maternitatea m-a completat, m-a făcut să conștientizez că am o forță nelimitată”.

A fost, de fapt, un reset al încrederii. A înțeles că fragilitatea nu e opusul puterii, ci sursa ei. De aceea, nu ratează nicio ocazie să vorbească sincer despre cea mai grea și mai frumoasă provocare, aceea de a fi mamă: „Le spun mereu mămicilor care se întorc din maternitate și care sunt foarte stresate: «Nu vă întoarceți cu teamă! Dacă faceți față maternității, dacă reușiți să vă duceți la muncă după nopți nedormite… atâtea nopți nedormite… și vă creșteți copiii, puteți să faceți orice. Sunteți oameni compleți și puternici, puteți să faceți orice!»”.

Cu această încredere în propriile resurse, s-a uitat pentru prima oară la propria carieră cu detașare și și-a spus: „E timpul să încerc o schimbare”.

Unde „luni dimineața” sună a bucurie

România era atunci într-o etapă de efervescență economică. Marile companii își centralizau serviciile, iar țara devenise al doilea mare hub din Europa, după Polonia. Irina a primit patru oferte de la organizații importante. După șapte interviuri – de la HR până la președinte –, a ales Goodyear. „Cu inima”, recunoaște astăzi.

Pentru că acolo a simțit că valorile se aliniază cel mai bine cu ale ei: o cultură orientată spre oameni, libertate și încredere: „M-au angajat nu doar pentru un rol, ci pentru o carieră. Mi-au spus: «Nu te aducem să conduci o echipă de cinci oameni, ci să creștem împreună». Mi-a plăcut enorm”.

Într-un an, mica echipă s-a transformat într-o divizie de peste 150 de oameni. Dar, mai presus de cifre, Irina își amintește energia acelei perioade: „După un an, simțeam că sunt acolo de zece, atât de intens am trăit. Era mult de lucru, abia devenisem mamă, dar mi-a plăcut atât de mult încât nu simțeam că muncesc. Săream din pat, luni dimineața, cu bucuria că merg la birou. Aveam libertate aveam încredere, aveam oameni extraordinari”.

O echipă pe care și-a construit-o exact așa cum visase: oameni mai deștepți decât ea, cărora le-a oferit încredere, libertate și responsabilitate. Așa au crescut împreună.

Când performanța devine doar fundalul poveștii

Perioada pandemiei a fost testul suprem: „Toată lumea trăia cu teamă. Unii și-au pierdut părinții, alții, echilibrul. A fost o perioadă cum n-am mai trăit niciodată”.

Dar și în mijlocul haosului, a reușit să-și țină echipa unită, să păstreze încrederea și spiritul viu, chiar și dincolo de ecrane. „Ne-am ajutat unii pe alții, am rămas conectați, am găsit soluții și am crescut, în ciuda a tot”.

Reîntoarcerea la normalitate a fost clipa în care a știut că misiunea ei de lider se împlinise: „Mi-am spus: dacă mâine nu mai sunt aici, ei se vor descurca. Și am înțeles că asta înseamnă leadershipul adevărat: să creezi o echipă sustenabilă, care trăiește și respiră dincolo de tine”.

Cei nouă ani la conducerea companiei au fost trăiți la intensitate maximă: transformări digitale, oameni crescuți, proiecte devenite exemple în industrie, recunoaștere națională.

„Am iubit tot ce am făcut, am iubit oamenii, industria. Am luat două premii mari, dar cea mai mare bucurie a fost când ei au urcat pe scenă. Mi-am dorit mereu ca ei să fie recunoscuți”.

Când a plecat spre Singapore, în spatele ei a rămas o echipă de 550 de oameni – și un capitol închis cu sentimentul liniștitor al lucrului bine făcut.

Dar Singapore n-a fost doar o schimbare de coordonate profesionale. A fost încă o transformare... profundă. Un alt reset interior. Al felului în care privea lumea, sensul muncii, echilibrul și viața însăși.

Cum să cucerești lumea cu un simplu „mulțumesc”

În Singapore, povestea începe așa: aterizezi și... Vreme - altă climă, cald spre foarte cald și umed. Timp – alt fus orar, cinci-șase ore diferență. Limbă – engleza de business, precisă, fără strop de emoție, doar un zâmbet politicos. Mâncare – alte mirosuri, alte ritualuri. Prieteni – dispăruți peste noapte: „În România aveam un network foarte puternic. În Asia nu mă știa nimeni”.

Profesional: „Eram un manager cu cunoștințe tehnice foarte, foarte mari, un lider cu experiență globală. Dar cu toată această expertiză în spate, în momentul în care am ajuns acolo, a fost ca și cum am dat reset la tot și am luat-o complet de la zero”.

Concluzie: „Eram într-o complet altă lume”.

Primele luni au fost despre adaptare și supraviețuire. Și-a preluat rolul, și-a înscris copilul la școală, și-a pus ordine în lucruri. În rest: rutină, tăcere și un gol pe care nu-l putea traduce: „La început, totul era ca un zid. Multă politețe, dar atât. Mă tot întrebam: ce să facem, că nu putem sta așa. Trebuie să ne bucurăm de experiența aceasta!”.

Zidul era însă impenetrabil. Până într-o dimineață când: „L-am rugat pe copilul meu: «Învață-mă trei cuvinte în chineză: bună ziua, mulțumesc, la revedere». Din acel moment, le-am spus peste tot – pe stradă, în lift, la birou. Și gheața s-a topit. Zidul a căzut. Am devenit cel mai bun prieten cu toată lumea aceea”.

Trei cuvinte. Atât a trebuit

De acolo, totul s-a schimbat: „Trei cuvinte. Atât a fost necesar să reușesc să vorbesc aceeași limbă cu ei: „M-au luat la masă. Am învățat despre cultura lor, despre familiile lor. Veneau la mine pentru orice problemă, discutam, îi sfătuiam, chiar dacă nu îmi raportau direct mie”.

Pas cu pas, zidul s-a transformat în comunitate. Dintr-un birou rece de sticlă, a crescut o rețea de oameni reali, uniți de încredere. „Toată experiența mea de lider și-a spus cuvântul. Am împărtășit ce știam, i-am ascultat și cred că au simțit că îmi pasă”.

Și exact asta crede că a fost cheia: nu funcția, ci grija. Pentru că, uneori, leadershipul începe cu un simplu „îmi pasă”.

Asta a făcut Irina în Singapore, iar la sfârșitul celor doi ani, a simțit că se desparte de a doua casă.

Cu ce rămâi după ce cucerești lumea

Pentru că, asta a devenit, în timp, pentru Irina, Singapore: o a doua casă, o a doua familie, o a doua echipă.

Un timp în care băiatul ei a învățat inclusiv matematică în engleză și chineză. A învățat limba, a învățat să comunice cu oameni din alte culturi. „Indiferent cum va evolua digitalizarea, faptul că el reușește să se conecteze cu oameni, să înțeleagă alte perspective e o resursă uriașă”.

A învățat să se adapteze, „ceea ce, cred eu, este un câștig extraordinar pentru generația asta”.

În casa lor din Singapore se auzeau limbi din toate colțurile lumii – chineză, coreeană, japoneză, engleză: „Avea prieteni de toate naționalitățile. Veneau la noi acasă, mergeau împreună la școală. Pentru el a fost o aventură”.

Și pentru amândoi, o lecție. Au învățat mai multe despre inteligența emoțională, despre empatie, despre cum să-i înțelegi pe alții și să privești lumea prin ochii lor. Despre gândirea critică, imaginație, inovație și transformare: „Toate astea au fost câștiguri. Pentru el și pentru mine. Cred că am învățat amândoi enorm din Singapore”.

Când a‑nvățat s‑asculte timpul

Dar poate cea mai importantă lecție a fost cea a tăcerii și a răgazului: „Știi, eu am atins foarte devreme niște etape în viață și în carieră. Le-am dus bine, dar n-am avut niciodată timp să stau cu ele. Să le respir. Mă gândeam mereu la ceilalți – cum pot să-i ajut, ce pot face mai bine pentru echipă, pentru oameni. Dar nu m-am întrebat niciodată cum sunt eu, de fapt”.

Acea întrebare a venit abia în Singapore. Acolo, Irina a învățat ce înseamnă să stai cu tine, să asculți timpul și să te lași prins de ritmul calm al unei lumi care nu se grăbește.

„Oamenii acolo nu aleargă. Când vorbești cu ei, zâmbesc. Sunt calmi, au liniștea aceea interioară care vine din respect – pentru reguli, pentru ceilalți, pentru viață. E o lume care funcționează fără agitația noastră de «hai mai repede, hai la următorul rezultat». Mi-am dat seama că echilibrul e o formă de putere, nu de slăbiciune.”

Pentru ceea ce ești ca om

„În Singapore te simți respectat. Nu a fost nicio secundă în care să spun: «Sunt român și nu mă simt respectat». Acolo oamenii te privesc pentru ceea ce ești, nu pentru locul de unde vii.”

Își amintește prima zi de școală a fiului ei: singurul copil român din peste 3.000 de elevi: „Mi-a zis: «Mamă, mi-e teamă că n-o să-mi fac prieteni, sunt singurul român». Iar ghidul local i-a răspuns: «Păi tocmai, ești unic! O să te respectăm și o să te iubim pentru că ești diferit. Nu mai e nimeni ca tine»”.

Și așa a fost, inclusiv pentru ea: „Ne-am făcut un grup de prietene japoneze, turcoaice, toate națiile posibile. Efectiv te făceau să te simți special pentru ceea ce ești tu ca om”.

A fost momentul în care Irina a înțeles pe deplin spiritul locului: „Acolo nu trebuie să demonstrezi nimic. Nu contează funcția, nu te prezinți cu titluri – «Bună, sunt Irina, sunt General Manager». Contează doar cine ești, nu ce e scris pe cartea de vizită”.

Asta învățase și acasă, la Roman, doar că în România nu era chiar așa simplu. În Singapore însă, era firescul. I-a fost ușor să fie om înainte de funcție și să-și lase inima să asculte toate vocile, în toate limbile lumii.

Iar ascultând, comunitatea i-a devenit familie: „M-am implicat mult: burse pentru elevi, pachete de Anul Nou Chinezesc pentru bătrâni, curățarea unei plaje cu prilejul aniversării Singapore 60 — au venit colegii cu copiii. Ne vom aminti de ziua aia și peste zeci de ani”.

România trăită de departe

Cu copilul de mână, a colindat toată Asia, în lung și-n lat. A văzut insule splendide, oameni diferiți, culturi care i-au deschis ochii și inima. Și totuși, oricât de departe ar fi ajuns, gândul i se întorcea mereu acasă: „Avem o țară extraordinar de frumoasă. Avem munte și mare, mâncare, oameni, tradiții. Trebuie doar să o prețuim mai mult”.

Nevoia asta de a prețui s-a aprins cel mai tare de Sărbători. Când un simplu cozonac făcut de românii din comunitate devenea cel mai bun desert din lume. Când un brad improvizat la 30 de grade mirosea a copilărie. Când steagul de pe balcon, de Ziua Națională, se transforma într-o bucată de dor fluturând în vânt.

„Când ești departe, fiecare lucru mic devine sărbătoare.”

Dar mândrie pură – aceea care te umple până la lacrimi – n-a simțit niciodată ca atunci când a răsunat imnul pentru David Popovici, campion în bazinul din Singapore, și când și-a văzut fiul cu medalia de bronz la Olimpiada de Matematică din Asia de Sud-Est.

„Să nu stăm cu capul plecat. Suntem extraordinari. Avem oameni buni, deștepți și o țară tare frumoasă, de care trebuie să avem grijă.”

Mâna de fier în mănușă de catifea

„În Asia am învățat că leadershipul nu înseamnă grabă, ci claritate, consecvență și consistență.” A fost una dintre cele mai profunde revelații ale Irinei. Venită dintr-un mediu occidental, unde performanța e adesea măsurată în viteză și rezultate, în Singapore a descoperit alt ritm. Unul în care respectul și disciplina creează rezultate, dar fără presiune.

„La început a fost o provocare – diferențele culturale, viteza deciziilor, structura ierarhică, toate acestea te pun la încercare. Dar, puțin câte puțin, am înțeles logica lor. Stabilitatea se clădește pe respect, nu pe grabă. Am învățat ce înseamnă răbdarea strategică: să observi, să asculți, să alegi momentul potrivit: când implementezi o soluție, ea trebuie să dureze, nu doar să stingă focul”.

Și a mai înțeles ceva extrem de important: forța nu are nevoie de zgomot: „Poți fi puternic fără să bați cu pumnul în masă. Poți fi influent fără să te impui”. O colegă i-a spus, într-o zi: „Tu ești o mână de fier în mănușă de catifea”.

Iar pentru Irina, această frază a devenit cea mai frumoasă definiție a leadershipului: puternic, dar elegant. Nu vocea ridicată, nu duritatea îți câștigă respectul, ci felul tău de a fi: „Și poți fi un pește mare într-un acvariu sau un pește mic într-un ocean și să crezi că n-ai impact. Orice devine adevăr doar când tu crezi asta. Eu am ales să cred că pot. Și am lăsat rezultatele să vorbească de la sine”.

Escală în viață

În urmă cu două luni, Irina s-a întors acasă. Prioritatea e acum fiul: „Mă ocup de copil, să se integreze la școală. După doi ani într-un alt sistem, revenirea în cel românesc e altceva. Dar sunt foarte bucuroasă, se adaptează bine”.

Pentru ea, simte că e timpul unei escale. În ea însăși. În propria viață. O pauză între două zboruri – ca o respirație înainte de a accepta următoarea provocare.

E deschisă către noi oameni, noi proiecte, către tot ce ar putea da sens unui nou drum. Doar că pasul ei, acum, nu mai cere grabă. Singapore a învățat-o să spună și „nu încă”, nu doar „da”: „Pentru mine e un semn de progres. Am înțeles că trebuie să știu de ce fac ceva — acel «de ce» care mă însoțește încă din copilărie.” E același „de ce” care îi amintește astăzi că o zi bună nu e cea în care bifează tot: „Nu vreau să spun la finalul anului: a mai trecut și 2025. Vreau să spun: am trăit fiecare zi din el”.

Singapore a deschis această schimbare: „Acolo am învățat să respir. Nu eram așa înainte. Eram omul pe repede înainte, muncă multă, bucurii rapide, somn puțin. Dar am înțeles că joburile vin și pleacă. Banii vin și pleacă. Toate vin și pleacă. Doar cine ești tu ca om nu ți-o ia nimeni. Cu asta trăiești. Iar eu, astăzi, când pun capul pe pernă, am tihnă și timp să mulțumesc și să-i spun: Doamne, uite ce zi frumoasă am trăit!”.