Inițiativele ei curajoase, mereu pe muchie de cuțit, arată un educator căruia îi pasă de elevii ei, care merge împotriva curentului atunci când nu crede în ceea ce face, care își asumă curajul de a avea atitudine. E profesorul care nu se blochează de lipsa manualelor, de salariile umilitoare și alte neputințe ale sistemului, ci pune copiii și nevoile lor pe primul loc. Face zilnic naveta la țară, și-a conceput propriul manual, meditează gratuit elevii corigenți și le cumpără copiilor cărți personalizate ca să-i facă să iubească lectura.
Cât de mult credeți în manuale și auxiliare? Poate un profesor bun să lucreze fără manual?
Orice profesor ar trebui să poată lucra fără manual și fără auxiliar chiar și la clasele de gimnaziu. Nu cred că auxiliarele sunt inerente activității didactice, dar pot înlesni munca profesorului. În lipsa acestor materiale, profesorul trebuie să creeze el însuși fișe de lucru și activități. Eu cred însă că profesorul care construiește activități zi de zi pentru elevii săi are șansa să se preocupe mai mult de clasă, să-și cunoască elevii – observând feed-backul – și să-și îmbunătățească relația cu aceștia.
Manualul și auxiliarele răpesc învățarea particularizată, ele uniformizează. Nu vrem uniformizare, vrem modificarea, adaptarea învățării din mers, pentru a obține cele mai bune rezultate. În lipsa acestor auxiliare, eu mă preocup mereu să propun activități interesante, caut metode potrivite pentru elevii mei, construiesc scenarii didactice, mă gândesc ce ar fi mai potrivit și ce nu, ce efect ar avea pe termen lung. Îmi chestionez mereu bagajul de metode de lucru, tehnicile de la clasă și devin și eu un profesor mai bun.
Vă pregătiți doctoratul care are ca temă inechităţile din învăţământul românesc. Aveți material de documentare pentru câteva teze în sine. Cum reușiți să faceți față documentării?
Teza se concentrează pe descrierea învățământului rural, a rolului pe care îl are școala în mediul rural, ce impact are societatea rurală asupra rezultatelor școlare, dar și pe identificarea unor strategii care să se constituie în propuneri de politici publice pentru reducerea decalajelor între urban și rural. Îmi propun să descopăr ce putem face pentru ca elevii din mediul rural să aibă rezultate mai bune, să fie mai preocupați de învățare și să-și continue studiile, să aflu cum putem atrage profesori, ce influență are curriculum național și dacă realizarea unuia local, care să țină cont de specificul cultural al zonei, ar avea efecte pozitive.
Am predat la școli rurale și o fac și în prezent și recunosc că e o provocare; sunt acele școli din care profesorii tineri încearcă să „scape” prin transferuri și artificii, pentru că elevii vin din familii cu statut socio-economic mai scăzut decât în școlile de la oraș, pentru că rezultatele sunt mai slabe și pretențiile mai mici, pentru că sunt greu accesibile și nu oferă multe oportunități de rotunjire a veniturilor prin meditații, after-school plătit și așa mai departe.
Orice profesor își dorește copii care să învețe singuri cu pasiune sau care să fie motivați și pregătiți de familie, iar efectul, la țară, e o fugă a profesorilor calificați (titulari sau nu) și instaurarea unui cerc vicios: copiii intră într-o școală mai puțin performantă, care nu le oferă șanse egale cu cele de la oraș, iar performanțele lor ulterioare, previzibil mai reduse, nu fac decât să accentueze deprofesionalizarea. Mai mult, metodologiile din educație agravează fenomenul, permițând titularilor să țină ocupate posturi la care nu au nicio intenție să se ducă. Dar toți copiii vor și pot să învețe; a te naște într-o familie obișnuită din mediul rural nu trebuie să-ți marcheze destinul și să-ți limiteze șansele.
„Sistemul de învățământ în România e o imensă învârteală de hârtii ale cărei victime nu au voce să se apere.” - Cristina TunegaruA fost un act de curaj revolta dumneavoastră legată de anacronismul programei de literatură română. Până unde ar merge modernizarea acestei programe? Ați studia eul liric din textele hip-hop sau cele ale hit-urilor pe care le fredonează mai toți elevii? Aș renunța la studierea eului liric. E un concept abstract pe care elevii de gimnaziu îl pot înțelege cu greu. De aceea și stângăcia compunerilor despre textul liric: copiii încearcă să facă dovada asimilării unor concepte literare și mulți eșuează. Sunt elemente de teorie literară de o finețe extraordinară care nu ar trebui să facă parte din programele de limba română de gimnaziu. Acestea se adresează specialiștilor în teoria literaturii. Cred că muzica poate ajuta elevii să înțeleagă textele poetice, mai mult decât o face un text scris, pentru că poezia este și muzică. Și aș apela la melodii pentru a-i ajuta să înțeleagă textul liric și transmiterea emoțiilor la nivel sonor. Dar dincolo de metode nonconformiste de predare, ar ajuta lucruri mai simple decât atât. Ar ajuta să fim receptivi la copiii pe care-i avem în față, la preocupările și la lumea din jurul lor și să construim pornind de acolo. Să nu predăm prefăcându-ne că internetul și telefonul nu există, că social media nu s-a inventat încă. Să le permitem să se exprime și să fie activi și implicați la orele de limba română. Pentru că ei nu trebuie să învețe istorie literară, ci să învețe să utilizeze limba română în mod corect pentru a-și transpune gândurile, ideile, raționamentele. Cu ce îi atrageți pe elevii de gimnaziu la orele dvs? Nu am o rețetă care să funcționeze pentru toți copiii și pentru toate clasele. Pe cei mai mici îi atrag prin joc, prin culoare, prin afecțiunea deschisă și grija pe care o am ca fiecare copil să se simtă confortabil la oră. De exemplu, mascota clasei, o jucărie care stă alături de noi la ore. Ofer și cer sinceritate în exprimarea opiniilor, deschidere. Discut cu fiecare copil în particular, îl ajut pe fiecare să devină mai bun, îi încurajez și le scot la iveală calitățile.Îi încurajez să fie ei, să se exprime liber, sa fie critici, analitici. Ați făcut meditații gratuite cu elevii corigenți în loc să faceți meditații plătite cu alți copii poate mai buni – un alt fel de a protesta împotriva sistemului de meditații pe care eu l-aș numi abuziv. Cum au comentat colegii dumneavoastră? Am ajutat o serie de elevi din București să depășească teama de corigență, prin meditații pe care le-am organizat timp de mai bine de o lună. Și toți copiii au promovat examenul. Repetenția distruge viitorul multor copii și trebuie să-i ajutăm să depășească acest obstacol. Ce au copiii de la o școală generală din București și nu au cei de la o școală de la țară? Și viceversa, ce au copiii de la țară și nu au cei de la oraș? Copiii sunt copii oriunde s-ar afla ei. În școala unde predau eu am observat câteva lucruri neobișnuite. Întâi, o anume nevoie de afecțiune a copiilor și o apropiere frumoasă între profesori și copii. Am fost surprinsă, nu de puține ori, când elevi din clasele la care predau m-au salutat cu o îmbrățișare. Alteori, copii pe care nu îi cunoșteam m-au salutat cu un „Doamna cea nouă!” și au venit spre mine îmbrățișându-mă ușor. Dacă stai de vorbă cu un alt adult pe holul școlii, ți se întâmplă ca un copil să se strecoare pe nevăzute aproape, să te ia în brațe și apoi să plece pe muțește. Apoi, m-a surprins interesul elevilor pentru bibliotecă, unul dintre spațiile școlii pe care ei îl iubesc. De regulă copiii din școlile unde am mai lucrat nu erau atrași de ideea de bibliotecă. Dar aceștia își doresc să fie printre cărți, se bucură să fie lăsați să-și aleagă o carte. Și de aceea îmi propun să creez din bibliotecă un spațiu atrăgător. Cum ar trebui să arate manualele moderne de limba și literatura română pentru gimnaziu? Ce are unic manualul pe care l-ați conceput pentru clasa a V-a? Cred că în educația modernă nu avem nevoie de manual. E nevoie de profesori pregătiți care să construiască activități de învățare pentru elevii lor, fără să aibă suportul unui manual. Manualul conceput de mine este expresia felului în care eu lucrez la clasă cu elevii mei, este adaptat metodei mele de lucru și pedagogiei pe care eu o aplic la clasă. Cred că ar trebui să existe atâtea manuale de acest tip câți profesori de limba română sunt. Într-o lume ideală, în educație, până unde merge responsabilitatea părinților, a educatorilor, a elevilor? Profesorul este responsabil de rezultatele elevului, iar părinții trebuie să colaboreze cu școala în interesul copilului. Este greșit și neproductiv să aruncăm vina pentru nereușită într-o direcție sau în alta: „e leneș”, „e obraznic”, „nu are cei șapte ani de acasă”. Noi primim copilul așa cum este el, important este să reușim să clădim cu materialele pe care le avem. Nu reușim întotdeauna așa cum ne dorim, dar important e să ne înțelegem rostul în viața unui copil, să-l ghidăm spre a deveni cea mai bună versiune a sa. De unde credeți că va veni salvarea sistemului educațional în România? Cred că salvarea va veni dinspre părinți. Cu cât părinții sunt mai activi și mai interesați de ce se întâmplă în școală cu atât corecturile vor apărea mai des în sistem. Părinții care observă atent activitatea profesorilor și comunică cu aceștia pentru a se asigura că elevul este pe drumul cel bun sunt anticorpii sistemului nostru de educație. Părinții, prin asociații, pot lupta cu neregulile, pot îndrepta și corecta problemele unde acestea apar. Dar e important ca profesorii să vadă în părinți partenerii lor, să aibă înțelepciunea de a-i asculta și de a folosi informațiile primite dinspre familie în interesul elevului.
„Părinții ar trebui să fie anticorpii sistemului nostru de educație.” - Cristina Tunegaru
Articol preluat din numărul 242/noiembrie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click AICI
.
