De 14 ani, Fundația Comunitară București este condusă de o femeie care a știut că i se potrivește un singur fel de a munci: cu sens și implicare. Și creează un spațiu în care ceilalți 11 colegi să poată lucra la fel. 

Odată pe an, trage în piept cel mai tare drog Alina Kasprovschi  pe care-l știe: mirosul de clor dintr-un  bazin care se va umple de oameni  veniți să facă bine la Swimathon. Este evenimentul de fundraising prin  înot care, de 13 ani încoace, adună  laolaltă 1.000 de bucureșteni care  folosesc sportul drept pretext pentru  caritate. 

Pentru că nu contează cât de  bine înoți; nici dacă ai costume profi.  Contează că alegi o cauză pentru  care vrei să faci vâlvă – fie că e o  asociație care salvează animale  sălbatice sau una care oferă sprijin  școlar și meditații. Contează că strângi  bani. Energie, prieteni, speranță. Că  transformi o dimineață banală într-un  festival al comunității. 

Conceptul are la bază un  mecanism de fundraising de tip  peer-to-peer foarte comun acum,  dar care era complet străin cu 13 ani  în urmă, când Alina punea pe hârtie  primele idei de proiecte nonprofit.  (Evenimentul principal are loc, în 2025,  pe 14-15 iunie, la bazinul din Otopeni) 

Pentru că a trecut prin ambele  lumi – corporate și ONG – și a prins  și perioada de pionierat, dar și pe  cea de expansiune rapidă, am vrut  să înțeleg cum reușește să țină  oamenii aproape, să îi motiveze și  să construiască pe termen lung într-o  realitate în care bugetele nu sunt  enorme, instituțiile publice nu sunt  cele mai deschise, iar problemele de  rezolvat în orașe – foarte multe. 

Ai avut patru joburi în corporate înainte  de a intra în lumea ONG‑urilor. Cum crezi  că te‑a modelat hotărârea asta? 

Mi-au trebuit vreo doi ani să ies dintr-o  dilemă grea. Știam că nu-mi mai place  ce făceam, deși lucram într-o echipă  excepțională. Aveam un șef inspirațional,  foarte uman și cald, călătoream mult,  gestionam bugete incredibile. Și, cu toate  astea, aveam sentimentul că munca mea nu  are niciun sens real. Dacă nu aș fi avut curajul  să schimb direcția, cred că aș fi devenit foarte  cinică. Aș fi trăit din ideea că „asta e, facem  bani”, dar în adâncul sufletului știam că nu  pot trăi așa. Mie mi se potrivește doar felul  acesta de a trăi – cu sens și implicare. 

Știam că vreau să lucrez în zona nonprofit, deși aveam o imagine destul de naivă  despre ce înseamnă asta. Dar nu îndrăzneam  să plec. Aveam o carieră sigură, rate, planuri  de familie. Și fix în prima mea zi de concediu  prenatal am citit un anunț pe net: se căutau  oameni pentru a pune bazele unei fundații  comunitare. Nu știam ce e o fundație  comunitară și era ultima zi de aplicații. Am  scris-o chiar atunci, pe loc. Dacă aș fi plecat  două zile mai târziu în concediu, pierdeam  trenul. 

Cum arăta peisajul nonprofit când ai fondat tu Fundația Comunitară București? 

Când am început eu, cel mai „revoluționar”  gest era: „Am decis să donez haine – unde  le duc?”. ONG-urile nu aveau legături cu  companiile și nu știau să comunice cu ele.  Privind în urmă, mi se pare că am făcut  un progres uriaș în domeniul ONG și în cel  al implicării civice. În 15 ani, am ars etape  incredibil de repede. 

Am intrat în domeniul ONG foarte naivă,  fără să mă gândesc cu adevărat cum  funcționează. Șocurile au fost de la cele  mai simple – de la faptul că mi s-a stricat  laptopul și n-aveam un departament  IT, până la lipsa template-urilor sau  nevoia de a construi o echipă de la  zero. În corporate, lucram mereu cu  briefuri și ceream altora să rezolve  probleme. Aici, mai ales la început, ești  un one-man show. Trebuie să le faci  pe toate singur. 

Cum ai simțit că s‑a schimbat societatea odată cu evoluția ONG‑urilor? 

Odată cu protestele – Roșia  Montană, Colectiv –, părea că, în  stradă, avem o forță. Am simțit că am  reușit să dăm jos un prim-ministru,  că avem oameni de-ai noștri în  guvern. A fost un moment în care  am simțit că avem putere. Apoi au  venit dezamăgirile, frica, furia și o  anumită apatie. Oamenii s-au întors  la prioritățile personale și au lăsat  „lucrurile drăguțe cu ONG-uri”. Dar  interesant este că, deși a crescut apatia,  donațiile individuale nu au scăzut.  Probabil și pentru că mulți români o  duc mai bine – cel puțin în bula din  București. Poate că se simt vinovați că  nu mai ies la proteste, dar donează. Și  companiile s-au implicat tot mai mult. 

Acum doi ani a apărut o lege care  permite companiilor să redirecționeze  un procent din impozit către ONG-uri,  similar celui de 3,5% de la persoane  fizice. Asta a deschis piața donațiilor  corporate și a adus sponsorizări  mari de la companii care înainte nu  dădeau nimic. În consecință, a crescut  numărul angajaților în ONG-uri, dar  și presiunea de a livra rezultate reale. 

Astfel că se pune o presiune mare  ca ONG-urile să rezolve probleme  sociale importante. Companiile nu se  mai uită doar la „copilași”, ci își pun  întrebarea: „Dacă statul nu livrează,  poate livrează ONG-urile?”. Dar doar  resursele nu sunt suficiente. Trebuie  echipe care știu să colaboreze – și aici  avem încă mari provocări. 

Care e cea mai mare tensiune acum? 

Este o criză mare de încredere  între ONG-uri și autorități. Iar fără  cooperare cu administrația, nu  poți face lucruri mari. Chiar dacă  ai resurse, bani, nu poți implementa  lucruri cu adevărat relevante. Asta  e întrebarea care ne macină acum:  putem să schimbăm România?  Da. Dar putem cu adevărat să o  schimbăm? 

Cred că trebuie să continuăm  să încercăm să obținem cooperare.  Nu există altă cale decât lucrând  împreună. Da, e greu. Un pas înainte,  doi înapoi. Dar cred că, dacă reușești  să te conectezi cu omul din spatele  funcției, dacă atingi nivelul ăla uman,  se deschid ușile. În asta cred. Asta  mă ține. 

Cum convingi oamenii să vină alături de tine, mai ales când nu poți oferi beneficii materiale? 

Am făcut un MBA acum doi ani  și ce mi-a rămas clar în minte e că  banii sunt un motivator slab. Sunt  un factor de igienă – important, dar  nu definitoriu. Odată ce oamenii au  nevoile de bază acoperite, banii nu  mai sunt motorul principal. Ce oferă  ONG-urile și nu oferă multe companii  e meaning – sens. Lucrezi cu oameni,  pentru oameni. Vezi impactul. Asta  te motivează cu adevărat. 

Noi am trecut printr-un proces  de diagnoză de echipă, pentru că  deși oamenii erau motivați, erau  și foarte obosiți, și nesiguri: „OK, muncim, dar pentru ce?”. Misiunea noastră era ceva vag – „să ne simțim  ca acasă în București”. Dar cum  măsori asta? Ne-am dat seama că  trebuie să ne clarificăm rolul. Să  decidem ce livrăm, pentru cine și pe  ce așteptări ne concentrăm. De doi  ani, asta facem. Și vedem progres. Asta dă sens. 

Și ce‑ți arată că funcționează? 

Avem o echipă mică după standardele corporate, dar mare pentru un ONG –  suntem 12. Jumătate din oameni sunt  cu noi de 5 ani sau mai mult. Într-un  oraș ca București, unde piața muncii e  dinamică, asta spune ceva. Dacă ar fi  fost doar despre bani, probabil plecau.  Dar înseamnă că aici își găsesc sensul.  Asta îi ține. 

Și ce crezi că îi motivează pe ei când  tu ești dezamăgită sau obosită? 

Eu cred că de ceva timp sunt foarte  atentă la mine și la care e nivelul meu de  oboseală, să n-ajung în stadii de-alea  în care chiar sunt vraiște. Și sunt foarte  atentă să-mi iau zile libere, să plec, să  fac orice mă încarcă, să nu mă las așa,  până mă descarc. 

Am ajuns rareori în situația în care  chiar să simt că nu mai pot. Și mi se pare  – și mi-a tot zis lumea din echipă – că eu  am tot timpul energie, că tot timpul pot  să duc, și mai pot un pic, și mai pot un pic.  Ceea ce, uneori, nu e chiar grozav, pentru  că pare că nu sunt foarte accepting cu  oamenii care nu mai pot la un moment  dat. Și cred că și asta am învățat: să mă  uit la oamenii care nu mai pot și să zic:  „OK, hai să ne luăm o pauză”. 

Eu, când am plecat din corporate,  am plecat cu trauma zilelor de concediu.  Chestia aia în care îți numărai câte zile  mai ai și era oribil. Și de când am venit în  Fundație, am zis: OK, în această echipă  nu se numără zilele de concediu. Avem  grijă să vi le luați, dar dacă vă luați mai  multe, nobody cares. Și de la pandemie  încoace, cel puțin, e multă lume care își  ia peste vară câte o lună sau mai mult.  Și cred că chestia asta ne ajută pe toți  să ne încărcăm. Și avem grijă de treaba  asta – între Crăciun și Revelion, fundația  e închisă. Încercăm să stăm atenți în  perioade cum e Paștele, să nu lucrăm,  să nu intrăm în crize. Că, așa, crize o  să fie tot timpul. Deci, cred că așa vin  oamenii. Și așa rămân. 

Poți face și tu valuri de bine ca donator pentru o organizație sau pentru un înotător care strânge fonduri  pentru o cauză. Sau poți veni ca vesel vizitator la bazin, câtă vreme nu uiți vuvuzeaua acasă!  Toate detaliile despre donații sunt pe Swimathon București.

CITEȘTE ȘI: În spitalul viitorului nu mai poți funcționa după regulile trecutului. În dialog cu Carmen Uscatu, cofondatoarea Dăruiește Viață

Foto articol: Echipa FCB la Swimathon București; credit: Alex Busuioceanu