Am citit primele sapte reflectii - grija fata de oameni; doar o slujba; respect; multumesc; nevoi; loialitate; recunoaste atunci cand gresesti. Pana acum suna a sapte porunci. Dar, nu. E altceva. Se pare ca e mai greu sa fii manager decat crestin. In total, cartea contine 64 de reflectii si e scrisa de cativa manageri cu experienta. Deci, mai am multe de invatat. Sa nu ma intrebati de ce nu am terminat cartea. Cred ca o sa va dati seama la sfarsitul articolului.

Cati dintre voi si-ar dori sa lucreze cu mine?

Lucrez intr-o firma multinationala furnizoare de servicii, numarul unu pe piata. Sunt o femeie-manager, conduc un departament de vreo 40 de oameni, din care vreo 20 imi sunt direct subordonati. Lucram sub presiunea timpului; exista deadline-uri; exista niste reguli stricte. Pe care trebuie sa le respecti. Calitatea materialului pe care il livrezi clientului este cruciala. Trebuie sa stii de toate; sa fii informat; sa ai mintea brici; sa ai logica. Sa fii responsabil; sa ai initiativa; sa ai curaj. Sa ai imaginatie; sa fii creativ; sa ai viziune. Sa fii un bun coordonator al unei echipe; sa fii hotarat; sa iei decizii rapide; sa gasesti solutii eficiente; sa stii sa-ti motivezi oamenii; sa stii sa-i respecti. Sa recunosti atunci cand gresesti. Sa fii flexibil; sa fii politicos si rabdator. Pentru ca ai o relatie cu clientul. Sa-ti doresti mereu sa-ti pui intrebarea "de ce?" si sa cauti singur raspunsul. Sa nu spui niciodata: nu stiu sa fac asta.

Mi-a scapat ceva? Poate chestia cu "rezistenta la stres". Cati dintre voi, cei care cititi acest articol, isi doresc sa lucreze cu mine? Cer multe? Pentru ca cer multe de la mine am ajuns sa cer multe si de la altii. Lucrez intr-un domeniu in care daca nu-ti place ceea ce faci nu rezisti. Si a "nu rezista", va spun eu, se vede in maxim trei luni. Nu te poti ascunde.

Cel mai bun reper: bunul simt

In realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Nu cred sa mai existe oameni care sa raspunda tuturor cerintelor de mai sus. Eu fac parte din prima generatie de adolescenti/liceeni democrati/liberi. Ma cred speciala si am ajuns sa spun "Nimic nu mai e ce a fost", "A fost pe vremea mea". O sa spuneti "Ia uite-o si pe baba asta!". Daca sociologii spun ca poti vorbi de diferente intre generatii la o diferenta de zece ani, ei bine, pentru Romania actuala, eu zic ca diferenta asta nu mai sta in picioare si poti spune ca generatia s-a schimbat incepand cu o diferenta de numai cinci ani, hai, poate sapte.

Am inceput sa lucrez in acest domeniu in 2000 si nu stiam aproape nimic despre munca asta. Dar as fi facut orice ca sa muncesc. Pe vremea aceea, oferta era mai mare decat cererea (pe piata fortei de munca) si cand ma duceam la interviuri, angajatorii ma intrebau "economist - economist, dar ce e aia cibernetica?". Si am inceput "de jos". In sase luni, mi-am dat seama ca asta vreau sa fac, dar la un nivel "mai sus". Eram mai buna decat altii care imi spuneau ce sa fac. Pentru ca politica firmei, pe vremea aceea, nu era sa ridice oamenii "de jos", am inceput sa ma duc la interviuri. O conjunctura favorabila a facut posibila avansarea mea. Intr-un an, faceam exact ce imi dorisem. Era o piata in formare. Cateodata stau si ma intreb cum am invatat tot ce stiu. Nu am avut un tutore. Nimeni nu avea timp pentru asa ceva, sa invete pe altii. Ce anume sa fi invatat? De unde am stiut ca ceea ce faceam era bine? Nu am stiut. Am citit. M-am intrebat mereu "de ce asta? de ce as face asa si nu altfel?" (vedeti ca-mi place intrebarea asta). M-am bazat pe bunul simt, pe intuitie.

Reflectii de manager

Acum stau si ma intreb cat de mult ma potrivesc pozitiei de manager. Ati vazut ca stiu sa cer, am pretentii, dar ma intreb daca si stiu sa ofer la fel de mult pe cat cer. Ma gandesc ca ar trebui sa existe un echilibru. In plus, un manager are niste functiuni de baza. Un prieten de-al meu spunea despre management ca inseamna: planificare, delegare/coordonare si control. Stau prost in ceea ce priveste delegarea. Nu e suficient sa delegi doar o sarcina. Cica secretul e sa delegi si responsabilitatea. Sa-i faci pe cei cu care lucrezi sa fie responsabili. Piata e in crestere, specialisti sunt putini si esti nevoit sa iei proaspeti absolventi si sa-i inveti. Acesta e juniorul. Mi-e frica sa-i dau prea multe sarcini deodata sa nu-l incarc prea mult si sa se sperie. Si atunci prefer sa ma incarc eu. Mereu gasesc scuze pentru asta - E o munca destul de grea si se invata cam in doi ani; O fac eu pentru ca stiu cel mai bine; Imi ia zece minute, hai, maxim juma' de ora. Ma enervez ca atunci cand ii dau ceva juniorului sa faca primul lui raspuns este "nu stiu". Sau pune o intrebare de genul "unde gasesc informatii despre". Timpul pentru el are alta dimensiune decat pentru mine. Jobul e doar un job, doar bani ca sa traiesti, nimic pasional. Stie sa spuna "nu". Esti obligat sa-l inveti, sa-l trimiti la traininguri, dar in acelasi timp sa ai grija ca timpul lui e pretios. Programul e important pentru el, are sigur ceva de facut dupa ora 18. Ajungi sa-l responsabilizezi doar atunci cand se gaseste singur in fata pericolului.

Stiu, eu sunt "gresita". Eu nu stiu
sa-mi petrec timpul liber. Sa fi gresit cand ma gandeam ca numai eu stiu sa fac bine un lucru? Pentru ca nu stiu intotdeauna sa deleg, nu-mi iese nici partea de coordonare si nici cea de control. Iar planificarea mi se cam da peste cap. Ma incarc prea mult. Sunt zile cand nu bifez nimic din lista de sarcini pe care mi-o fac. Asta pentru ca se face coada la mine pentru intrebari si sugestii. Nu stiu sa spun "nu". Voluntariatul pentru mine e un mod de a fi. Pentru ca ne tragem dintr-un mediu extrem de informal, bazat pe oameni, pe incredere, pe prietenie si am ajuns (pentru ca piata o cere/ e in crestere) intr-un mediu foarte aglomerat care cere proceduri, reguli, procese, organizare, feedback, oameni.

Cel mai mult sufar atunci cand stiu ca unora le este mila de mine. Ar trebui sa ma bucur ca oamenii actioneaza doar de dragul meu? Nu, eu nu ma bucur. Pentru ca in acelasi timp simt ca le este frica sa nu ajunga ca mine. Dar mie imi place asa cum sunt.