Sefia este de vina
Cred ca este o reactie emotionala fireasca la efectele concertate si deconcertante ale unui anumit stil de conducere. Acest stil a dus la probleme majore in atragerea si fidelizarea talentelor, adica la o fluctuatie fara precedent a personalului. A devenit evident ca sefia nu e sinonima cu managementul si ca a generat pierderi semnificative in zona resurselor umane.
Chiar daca unii i-au inteles ironia, multi au crescut in umbra principiului "sefu'-i sef si-n sant". Mesajul a lucrat subliminal si a lasat urme adanci: seful are intotdeauna dreptate, vede bine lucrurile de acolo de sus, calculeaza, masoara, stabileste, trage linie si transmite directive. Stie, dom'le, ce mai! O optica tare paguboasa, cu consecinte greu de ignorat ori de remediat: oamenii vin greu, pleaca usor si muncesc cu moderatie.
Am ajuns in impas si avem reactii neobisnuite: intram in contact cu propriile emotii, simtim nu doar ca ne vajaie capul de atata munca si calcule, ci si ca ne doare sufletul... Pana la urma, este un progres: am inceput sa simtim si sa admitem public ca undeva s-a gresit. Din pacate pentru cel ce vrea sa creasca, de cele mai multe ori erorile sunt abordate in mod indirect, prin ochii privitorului. In general, managerii listeaza anumite seturi de greseli frecvente, iar consultantii constata ca managerii pacatuiesc prin lipsa de curaj in a-si recunoaste greselile.
Errare humanum est
In ceea ce ma priveste, cred ca relevanta invataturilor dobandite din experienta a depins esential de gradul in care am comis eu insami erori de fond. Cei care ma cunosc stiu ca fac lucrurile temeinic. In mod ironic, tendinta mea spre perfectionism s-a manifestat inclusiv in domeniul greselilor. In consecinta, le-am traversat personal, cu mare implicare, pe cele mai dense. In repetate randuri, in forme diferite. Treptat, am ajuns sa surprind trei erori de fond pe care le-am comis de-a lungul evolutiei mele manageriale (ignorarea intuitiei, identificarea cu obiectivul organizational si izolarea afectivitatii).
Inca din primii ani de viata corporatista, am invatat ca, pentru a fi pe gustul celor din varful ierarhiei, e necesar sa-mi prezint planurile si realizarile sub forma cifrelor, schemelor, tabelelor si sa argumentez succint cu date concrete. Pe principiul ca ceea ce nu poate fi dovedit nu exista, am ajuns, gradual, sa-mi pun sub semnul intrebarii intuitia, sa o trec in plan secund, apoi sa o ignor. Pe de o parte, pentru ca nu aveam timpul necesar sa transpun multimea de informatii subliminale in itemi obiectivi; pe de alta parte, mi-a fost comod sa consider ca cei care au ajuns sus isi datoreaza pozitia competentelor in plan rational.
In ciuda opiniei comune, intuitia nu este o forma de subiectivitate demna de dispret, ci un rezervor de informatii relevante ce inglobeaza observatii, teorii parcurse, experiente traite: simturile si ratiunea la un loc.
Mi-e greu sa sintetizez ani buni din viata intr-o fraza pentru a-mi sustine opinia. Dar stiu ca deciziile mele cele mai bune s-au bazat pe intuitie, iar cele mai proaste, pe ignorarea ei. Asa se face ca azi fosti colegi pe care i-am initiat pe vremea cand nimeni nu le acorda vreo sansa au ajuns profesionisti de valoare. Si tot asa se explica de ce, intr-o vreme, am lucrat, cu mari eforturi, pentru o organizatie condusa de un manager stanjenit de contactul vizual cu interlocutorii; desi intuitia mi-a semnalat chiar de la interviul de angajare ca ii lipsea armonia interioara, am facut greseala sa-i atribui, in compensatie, pretioase calitati carteziene...
Nu mi-am propus sa epuizez tema si nici sa desavarsesc acum dezvaluirile unui manager.
Dar va invit sa coborati in ring, in speranta ca veti descoperi cauzele reale ale unor consecinte pe care ati fi dorit sa le evitati. O vorba glumeata spune ca merita sa invatam din propriile greseli pentru ca astfel ele ajung sa para utile.
