Trăiam cartea despre care vorbim astăzi pentru că verbul „a citi” nu este suficient de cuprinzător pentru ea. Şi mă ducea de mână, de mijloc, ba de câteva ori chiar de gât pe căile ei, când, ce să vezi? Abia ajunsă la margine de crâng, pe un platou stâncos, văd vorbele astea: „Actele ratate la control!”. Deşi eram în deplină siguranţă în propria bucătărie şi mai era şi şase dimineaţa, când numai pisicile se trezesc de bunăvoie, am dus mâinile în locurile destinate, atunci când eşti îmbrăcat de stradă, buzunarelor. Căutând acte imaginare, că doar femeile nu-şi ţin identităţile prin buzunare. Însă somaţia a funcţionat perfect.

„Alive”. Această carte am ales să nu vă povestesc azi, ci să v-o-mpărtăşesc. Este scrisă de Petronela Rotar şi-a apărut la Herg Benet Publishers. Proză scurtă. Un autor povestind şi, de bunăseamă, povestindu-se. De la sine la sine, la mine, la tine.

„Cînd sunt aşa, nu pot vorbi. Mi se încleştează maxilarele. Fizic. Dacă aş deschide gura, nu ar ieşi sunete. Nu pot spune nimic. Nu am cuvinte, nu am gînduri, nu am răspunsuri.
Şi nu simt, mai ales. Aşa, ca la anestezia generală.
Mă ridic şi trec printre oameni ca printre jaloane. O măicuţă vorbeşte la telefonul mobil, doi copii se sărută. Un pletos mă priveşte curios. Trec strada, pe slow. Unde mă duc, cînd nu mă aşteaptă nimeni? Nu pot vorbi, nu voi vorbi. Sunt uşoară de vorbe şi gînduri, ca o frunză de castan.
Ştii durerea aia aşa de mare că se anulează prin intensitate?”
Am scuturat din cap cu putere. Nu îmi pomenise. Mi-a zîmbit. Are un zîmbet blînd şi ochi foarte vii.
– Asta e ceva ce poţi face. Să umbli la setări. Ştii, cînd nu am avut ce mînca, am avut două alegeri, două setări. Să mă necăjesc şi întristez că nu am ce mînca sau să nu. Şi am ales să… nu. Şi am cules fructe rămase în copac pe lîngă combinatul chimic. Rămăseseră neculese de oameni, de teama cancerului. Mie nu mi-o fost teamă. Doar am umblat la setări. Şi eram vesel cînd mîncam un măr cu coajă de ciment pe el. Fiindcă ştiam că pomii ăia îs numai ai mei. Din toamnă pînă iarna tîrziu aveam ce mînca. Cînd mai făceam un ban, puneam de-o mămăligă care mă ţinea o săptămînă. Măceşele de pe dealuri le puneam la fermentat şi îmi trăgeam şi cîte o băutură cu gaz, răcoritoare. Iar altă dată mergeam la pescuit. De foame, am prins într-o dimineaţă 11 guvizi. După sfaturile pescarilor, doar patru ar fi fost buni de mîncat. Io i-am mîncat pe toţi. Toţi buni! Am mai mîncat şi momeala rămasă. Carne de scoici negre! Sărac, sărac, dar mă răsfăţam cu scoici. […] Apoi, m-or găsit nişte americani şi mi-or oferit să fac acelaşi lucru, dar pe un salariu de zece ori mai mare. Prinţ şi cerşetor într-un ritm înnebunitor. Peste un an aveam bursă la Şcoala de Fluide de Foraj în Houston, Texas, maşină la scară, hotel, mîncare plătită, 2000 de dolari în mînă şi 25 de dolari pe zi bursă. În 7 ani am lucrat pentru cele mai tari firme din lume în domeniul ăsta. Şi nu am făcut decît să umblu la nişte setări atunci şi să aleg cînd am avut ocazia. Acum mă trezesc în deşert la +55 de grade, nu am apă, pot fi luat oricînd ostatic, înghit zilnic furtuni de nisip, dar în fiecare dimineaţă mă invidiez şi îmi spun: ce fain de mine! Înc-o zi mişto de petrecut în paradis!”

Şi iată cum, măcar în timp ce merge pe cale frumoasă de carte frumoasă împreună cu Petronela Rotar, cititorul nu poate să nu se bucure, de-o parte şi de cealaltă a luminii, de cea mai sigură, de cea mai importantă „calitate” a fiinţei, aceea că-i vie. Restul, adică faptele, lucrurile, întâmplările, oricâtă importanţă şi-ar lua de la zilele, lunile şi anii care ne traversează, tot trecătoare sunt. Alive, cu litere de mână, pe mâna scriitoarei. Me „Alive”. You „Alive”?

Foto: Marian Ovesea