Mihaela Miroiu, profesor universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), conducător de doctorat în Științe Politice
Ca să prevenim sau să mai atenuăm din temerile legate de faptul că nu vom mai putea munci până la vârsta pensionării, că nu vom mai fi utili pe piața muncii, că nu vom mai ține pasul cu tehnologia și cu un stil de viață dinamic, cred că ar trebui să fim prudenți și să ne facem un fond de rezervă atâta timp cât putem munci, astfel încât să nu disperăm radical din cauza scăderii dramatice a veniturilor. Cred că ar trebui să ne manifestăm solidar cu membrii familiei atunci când ei sunt în impas, ca să putem spera că o vor face și ei atunci când noi suntem în impas. Cred că trebuie să nu fim monomani. Să știm să facem mai multe lucruri care ne pot fi utile într-un fel sau altul. (Monomanie – Stare patologică manifestată prin obsesia unui singur gând; idee fixă – n.r.)
Am în minte un plan personal de muncă post-pensionare și este din ce în ce mai concretizat. Mă voi pensiona în a doua parte a anului viitor. O fac fiindcă doresc.
<<Ce anume îmi doresc acum, la 64 de ani? Să pot trăi măcar 10-15 ani valizi experiența eliberării de instituții și de „Trebuie”.>>
Pentru mine, pesionarea înseamnă să pot munci divers, ce vreau și când vreau, chiar și pro-bono. Înseamnă să scriu ce și cum vreau. Să rămân în Agora, cu mintea de acum. Să îi învăț ceea ce știu pe cei care chiar vor să învețe. Înseamnă să am timp să mă întâlnesc cu oamenii dragi în spațiul real. Să plec aiurea, acolo unde-mi cere sufletul. Să pot îmbrățișa pe oricine. Să mai iau piciorul de pe accelerația minții și să îl pun pe cea a sensibilității. Să respir traiul într-un oraș normal, încărcat de istorie și cultură, locuit de oameni cu bun simț. Prin urmare, în Sibiu. Deja mi-am făcut cuibul libertății în Normalstadt, cum îmi place să-i spun noului meu oraș. Să fiu mai aproape de Hunedoara și de șura bunicilor din Sâncrai. Cum putem continua procesul de învățare continuă și după pensionare? Învățăm continuu și în mod spontan, fiindcă ne adaptăm. Știm însă că profesiile ne îngustează dramatic dreptul la curiozitate, explorare, diversitate. Poate că pensionarea e binecuvântata vreme când ne putem face de cap, dând curs învățărilor pe care le-am iubit, dar le-am părăsit ca să fim profesioniști serioși. Pentru mine asta se leagă de dimensiunea artistică. Vreau să mă întorc în atelier, să simt iarăși mirosul de ulei de in, de terebentină, de pânză proaspăt întinsă, să pipăi și să modelez lutul moale. Și, poate, să dansez până ce cântecul se va sfârși. sursa cover foto: pixabay.com
Articol preluat din numărul 261 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
