width="560" height="315" frameborder="0" allowfullscreen="allowfullscreen"> Înţelegeţi de ce spun povestea ei? În momentul competiţiei Paddy se pregătea să aniverseze 80 de ani. Antrenată în dans clasic de la doi ani şi jumătate, în prima tinereţe a renunţat la dans pentru a se dedica mariajului şi copiilor. În 2011 s-a mutat în Spania împreună cu soţul ei, David, pentru a trăi pe ţărmuri însorite amurgul vieţii. Viaţa a avut alte planuri: soţul a decedat şi, la aproape 70 de ani, Paddy s-a înscris la şcoala locală de flamenco şi salsa, condusă de Nico. În urma multiplelor competiţii şi festivaluri internaţionale la care au participat, ea a fost înscrisă în Guiness Book drept cea mai în vârstă dansatoare de salsa, record pe care îl deţine până în prezent. Merită ca, dincolo de admiraţia pe care o avem pentru performanţa ei, să ne uităm o clipă la reacţiile sălii şi ale juriului. La intrarea pe scenă: feţe condescendente, unele de-a dreptul dispreţuitoare, râsete mai înfundate sau mai răcnite, comentariul dispreţuitor al unuia dintre juraţi. La scenele dificile de dans acrobatic, mulţimea urlă de admiraţie, dar şi de groază. La final – scuze din partea celor cu bun simţ din juriu, aplauze, milioane de vizualizări pe youtube şi faimă internaţională. S-ar fi întâmplat acelaşi lucru dacă Paddy ar fi avut să zicem, 40 de ani? Sau 20? Şi mai mult: este doar vârsta ei cea care contează sau este relaţia dintre aceasta şi setul de aşteptări pe care, noi, societatea, le avem de la cei vârstnici? Când descriem o văduvă în vârstă de 80 de ani, câţi dintre noi ne imaginăm o performantă dansatoare de salsa? Benjamin Franklin, la 78 de ani a inventat ochelarii bifocali, iar Frank Lloyd Wright a proiectat muzeul Guggenheim la 90. La 89 de ani Warren Buffett, al treilea cel mai bogat om din lume, bea cola, mănâncă hamburgeri cu maioneză şi îşi conduce la performanţă compania. În 2009, la vârsta de 95 de ani, după două operaţii pe cord şi după ce a bătut două forme de cancer, ajutorul de şerif din San Diego, Leland McPhie a stabilit un nou record la săritura în lungime la categoria „veterani” – el rămâne neegalat până astăzi. Şi exemplele pot continua. Din setul de întrebări tulburătoare care ne rămâne în urma contemplării datelor, una este demnă de privit îndeaproape: în ce măsură suntem noi, ca societate, responsabili pentru cât de bătrâni ne sunt bătrânii? De ce asociem mai degrabă senectutea cu bolile nervoase degenerative decât cu efortul de a menţine o minte sănătoasă într-un trup sănătos? De ce avem mai degrabă groază sau chiar repulsie de bătrâneţe, în loc să o privim ca pe „vârsta de aur”? Probabil pentru că cifrele care ni se prezintă sunt terifiante. Conform unui studiu amplu publicat în 2017 în Marea Britanie, centenarii sunt grupa de vârstă cu cea mai vertiginoasă creştere – erau, la vremea respectivă, cca. 450 000 de centenari în întreaga lume. Simultan, din 2000 pînă în 2016, demenţa senilă a urcat în catalogul maladiilor ucigătoare de pe locul 14 pe un proeminent loc 5! 50 de milioane de oameni suferă de demenţă, cu 10 milioane de cazuri noi diagnosticate în fiecare an. Costul global cu îngrijirea persoanelor afectate de demenţă a fost in jur de 1 trilion de dolari anul trecut, urmând ca până în 2030 numărul suferinzilor să se ridice la 82 de milioane, iar costurile să se dubleze, ajungând la 2 trilioane de dolari. Acesta este motivul pentru care, în sfârşit, atenţia guvernelor şi ONG-urilor se concentrează pe ceea ce i se întâmplă individului uman către vârsta a treia. Totuşi, adevărul dovedit ştiinţific pe parcursul ultimelor decenii este că degenerarea cognitivă NU este o parte normală a senectuţii. Aşa cum nici degenerarea funcţiilor motorii nu este. Iar dacă pentru unii dintre cei vârstnici aceasta este trista realitate, nu înseamnă că aşa trebuie să fie. VÂRSTA - O MEDIE? Vârsta biologică, vârsta cronologică, vârsta psihologică – pe care dintre ele o luăm în considerare când ne referim la noi sau la o persoană „în vârstă”? Adevărul este că îmbătrânim diferit. Studiul realizat în 2015 de Jing-Dong Jackie Han şi echipa sa de la Academia de ştiinţe din Shanghai este doar unul dintre cele care ne conving de acest lucru. Cercetătorii au scanat tridimensional şi au comparat 300 de feţe ale unor persoane cu vârste cuprinse între 17 şi 77 de ani. Au ajuns la concluzia că pot exista diferenţe chiar şi de 6 ani în vârsta facială a persoanelor născute în același an, iar după 40 de ani acestea sunt chiar mai marcate. Duke University a publicat un studiu realizat pe 1000 de adulţi. Voluntarilor li s-au analizat 18 parametri ai îmbătrânirii celulare, cum sunt presiunea sangvină sau funcţia cardiovasculară, iar concluziile au fost uluitoare. La vârsta (cronologică) de 38 de ani, subiecţii au prezentat vârste biologice (definite de datele analizate) între 28 şi 61 de ani! Mai mult, organele se pot prezenta la vârste complet diferite – o inimă de 40 de ani poate coexista cu un ficat de 60. Totuşi, există o corelaţie între vârsta organelor noastre şi cea a creierului. Persoanele care au abilităţi cognitive degradate (rezultate slabe la teste logice sau de memorie vizuală) în raport cu vârsta lor cronologică au şi o funcţie pulmonară diminuată, dar şi o viteză mai mică de deplasare. James Cole şi colegii de la Imperial College London au dezvoltat un algoritm bazat pe radiografii computerizate ale creierului pentru a-i determina vârsta. Concluzia lor: îmbătrânirea prematură a creierului e cauzată de faptul că vasele de sânge nu mai sunt capabile să furnizeze scoarţei cerebrale cantitatea necesară de oxigen şi substanţe nutritive. Neuronii îşi pierd vitalitatea şi abilitatea de a face conexiuni şi, în final, mor. Cauzele? Unele care ţin de stilul de viaţă, cum ar fi fumatul sau colesterolul ridicat, stau alături de lucrul în schimburi. Mai mult de 10 ani petrecuţi într-o ocupaţie care presupune schimburi (mai ales de noapte) pot accelera îmbătrânirea creierului cu mai mult de 6 ani. Aşadar, ni se spune încă o dată că opţiunile noastre sunt cele care ne definesc existenţa, inclusiv senectutea. Dar cine suntem şi ce anume ne determină opţiunile? Ca să ne schimbăm stilul de viaţă şi să ne creştem şansele la o bătâneţe lungă şi fericită, ce anume putem schimba? CINE SUNTEM - CREIERUL SAU MINTEA? La 18 zile de la concepţie, în embrionii umani care se dezvoltă normal, ia naştere placa neurală – ea este forma incipientă a sistemului nervos. După ea, de-a lungul vieţii intra-uterine, aproximativ 2.5 milioane de neuroni pe minut sunt generaţi împreună cu 100 de trilioane de sinapse pentru a genera un organism perfect funcţional la naştere. În procesul de transformare a celulelor embrionare în neuroni două elemente sunt critice: setul de gene responsabile pentru dezvoltarea sistemului nervos şi stimulii din mediul intern şi extern ai embrionului. Orientarea sexuală, de pildă, este dată de baia de hormoni în care este scăldat embrionul – e mediul intern asupra căruia nu avem control. Dar mediul extern este cu totul altceva – el ţine de nutriţie, experienţă senzorială, interacţiune socială şi învăţare. În 1985 Bernard Martino, un realizator de televiziune francez, a publicat cartea care însoţea un documentar răscolitor: „Bebeluşul este o persoană”. El s-a folosit de cele mai noi descoperiri ale momentului pentru a demonstra că micuţul pe care în zilele noastre îl putem vedea în detaliu în ecografii aude, simte, învaţă şi recunoaşte. Mintea ia naştere pe măsură ce sistemul nervos se dezvoltă – iar acest fapt rămâne valabil şi după naştere. Dimensiunea creierului nostru creşte de la 350g la naştere la 1.5 kg către maturitate. Între 0 şi 5 ani acumulările sunt exponenţiale – dezvoltăm limbajul şi mobilitatea, dar suntem şi extrem de expuşi felului în care mediul acţionează asupra noastră, influenţându-ne abilitatea de a relaţiona, imaginea de sine, în ultimă instanţă felul în care adultul care vom deveni va performa ulterior în societate. Limbajul, de pildă, îl absorbim prin intermediul neuronilor oglindă, un grupaj aflat în proximitatea centrului vorbirii, care ne determină să imităm nu numai expresiile fizice ale celor care sunt cel mai mult în preajma noastră, dar şi sunetele pe care le scot, asociate cu stări, obiecte sau acţiuni. E motivul pentru care a creşte bilingv este cu totul altceva decât a învăţa o limbă străină la maturitate. Între 12 şi 18 ani creierul se reorganizează: se descotoroseşte de neuronii neutilizaţi şi îşi canalizează energia în a dezvolta centrul de comandă şi control, cortexul prefrontal. El este cel care creşte şi - prin deciziile care depind de el – ne face ceea ce suntem până la aproape 27 de ani. Ca adulţi, pierdem din materia cenuşie circa 85 de mii de neuroni pe zi. Ne pierdem minţile?! Dimpotrivă! Studiile demonstrează că între 35 şi 55 de ani suntem la maximul creativităţii, abilităţii de a acumula cunoştinţe şi a funcţiona ca fiinţe umane complete. Un pionier al fiziologiei cerebrale, Jacob Moleschott (1822 – 1893), spunea că „aşa cum rinichii produc urină, creierul produce minte”. A fost unul dintre motivele de a ne bucura când Daniel Siegel a publicat în 2017 „Mintea – O călătorie în esenţa a ceea ce înseamnă să fii uman” (a fost tradus în România ca „O călătorie spre centru fiinţei umane”). Suntem, în opinia autorului, nu numai creierul nostru, ci şi sinteza interacţiunilor noastre afective, sociale, culturale. În această perspectivă întrebarea care trebuie pusă este: cum ajungem ca de la a fi, la 55 de ani, la maximum potenţialului nostru, să fim definiţi la 65 şi peste „bătrâni”? Moare creierul, dispare mintea sau ne ucid prejudecăţile societăţii? Ce putem face personal ca să schimbăm această perspectivă? Ce putem întreprinde ca societate pentru a ne salva de prejudecăţi fatale? VÂRSTA FINALĂ SAU A DOUA TINEREȚE? Dacă ne uităm în dicţionare la cuvântul „batrâneţe” sau „senectute” emoţiile pe care ni le evocă sunt departe de a fi pozitive. Până şi în eleganta Enciclopedie Britannica – de dragul statisticii şi al perspectivei administraţiei publice - vârsta a treia este definită ca       „stadiul final al cursului normal al unei vieţi”. Începe la 65 de ani, ni se spune, şi continuă până când nu se mai poate continua, din pricina degradării continue a tuturor funcţiilor organismului, mai ales a celor cognitive. Aşa să fie? Într-un documentar excepţional în trei părţi dedicat fondatorului Microsoft şi intitulat „Inside Billˈs Mind”, Gates este întrebat care e cea mai mare spaimă a lui. Şovăie şi apoi răspunde: „I donˈt want my brain to stop working.” La 64 de ani, al doilea cel mai bogat om din lume, doreşte să aibă un creier mereu funcţional! Îşi concentrează energia în a reinvesti banii câştigaţi în proiecte umanitare pe scară globală, doreşte igienizarea ţărilor în curs de dezvoltare şi eradicarea poliomielitei. Din fericire pentru el şi pentru noi, decada 1990 – 2000 a fost cea în care oamenii de ştiinţă au început să se concentreze mai mult pe felul în care funcţionează creierul (pe bună dreptate: sunt mai multe sinapse într-un creier uman decât sunt corpuri astrale în Calea Lactee!). Abilitatea creierului de a se transforma sub influenţa factorilor de mediu şi chiar sub propria lui presiune a fost larg documentată în ultimul deceniu. Cărţi de sinteză, cum este cea semnată de Sharon Begley, „The Plastic Mind”, publicată în 2007, care consemnează întâlnirea dintre Dalai Lama şi specialiştii occidentali în neuroştiinţă au schimbat felul în care ne raportăm la creier. „Plasticitatea” scoarţei cerebrale – abilitatea de a-şi schimba structura şi a-şi adapta funcţionalitatea – au fost larg documentate în Occident cu aproape un deceniu în urmă. Fără îndoială, cartea lui Norman Doidge „The Brain that Changes Itself” este o lectură crucială dacă doriţi să aprofundaţi câteva noţiuni. Nu e scopul nostru să sintetizăm volume sau studii, ci să răspundem la întrebări. Ce putem face, personal, pentru a ne ajuta creierul să rămână funcţional? Avem două modalităţi: să prelungim existenţa şi funcţionalitatea neuronilor şi să ajutăm organismul să genereze unii noi. Pentru că, da, neurogeneza este posibilă! În primul rând, trebuie să rămânem mobili! Vă amintiţi studiul de la Imperial College? Ei au descoperit că persoanele care fac mişcare – nimic mai mult decât mers rapid pe jos pentru cel puţin jumătate de oră pe zi – au radiografii care arată un creier cu 10 ani mai tânăr decât cel pe care îl au în realitate. Trebuie, mai ales, să dansăm. Dansul nu implică numai activitate musculară, ci şi una cognitivă – trebuie învăţate şi repetate mişcări. Astfel, creierul este oxigenat, apetitul lui de a se restructura rămâne la maxim, noi legături neuronale sunt create, iar abilitatea de înnoire celulară este potenţată. Ca să nu luăm în considerare faptul că muzica ne ajută în legătură cu următoarea acţiune. E nevoie să reducem cantitatea de stres negativ din existenţa noastră – stările prelungite de anxietate duc la pierderi rapide de memorie şi degenerare celulară. Cortizolul, un hormon produs de glandele suprarenale ca răspuns la stres, cu rol esenţial în funcţionarea tuturor celulelor din corp, este extrem de dăunător hipocampusului, regiunea din creier responsabilă de memoria pe termen lung. Secretat în exces, el duce la degradarea materiei albe, cea responsabilă de transmiterea semnalelor electrice între creier şi sistemul nervos periferic (şi nu numai), aşa cum a arătat un studiu condus de Daniela Kaufer la Berkley în 2014. Nutriţia, ca o componentă esenţială a unui organism sănătos, o vom lăsa pentru altă dată. Aşa cum vom lăsa şi extrem de importanta interacţiune socială – e suficient să spunem aici doar că, aşa cum căldura umană creează în mod esenţial o minte sănătoasă la începutul vieţii, în acelaşi fel lipsa ei poate accelera degradarea fiinţei umane în amurgul existenţei. Cheia către păstrarea unei celule nervoase sănătoase este stimularea continuă, varietatea şi anvergura învăţării. Michael Mezernich este vârful de lance al acestui domeniu, iar prezentările sale le puteţi găsi pe youtube sau pe www.Brainhq.com. Să ne oprim, totuşi, la felul în care neurogeneza potenţează abilitatea creierului de a funcţiona. Gerd Kempermann a crescut în laboratoarele din La Jolla, California, şoareci bătrâni în medii pe care el le-a numit „stimulative” – aveau mingiuţe, tuburi prin care să alerge, rotiţe pe care le puteau învârti. După 45 de zile a descoperit că regiuni din creier au crescut cu 15%, iar numărul de neuroni era cu 40 000 mai mare decât al celor crescuţi în cuşti normale, fără nici un stimulent. Şoarecii stimulaţi erau semnificativ mai buni la testele de învăţare, explorare şi mişcare. În 1998 Frederick Gage şi Peter Ericksson au descoperit în hipocampus celule stem. Ele se puteau transforma în neuroni sau celule gliale (cu rol de hrănire şi susţinere a neuronilor) – ambele la fel de folositoare funcţionării cerebrale normale. Ca să afle dacă mai există formaţiuni similare în alte părţi din cortex, cei doi au apelat la donaţii din partea unor pacienţi în fază terminală de la oncologie. Prin generozitatea acestora, umanitatea a aflat că există în creierul fiecăruia dintre noi celule neuronale noi generate până în ultima noastră clipă. Walter Isaacson încheie fenomenala biografie a lui Steve Jobs cu câteva gânduri ale creatorului Apple: „Îmi place să cred că ceva supravieţuieşte după ce mori. E ciudat să te gândeşti că ai acumulat toată experienţa asta şi, poate, un pic de înţelepciune - şi totul dispare. Deci, chiar vreau să cred că e ceva ce supravieţuieşte, poate conştiinţa durează. Dar, pe de altă parte, poate că e ca un comutator on-off. Click! Şi eşti dus. Poate că de-asta nu mi-a plăcut să pun butoane de on-off pe produsele Apple.” Ce putem face noi, ca societate, pentru a utiliza înţelepciunea şi energia generaţiilor mai în vârstă – fără să apăsăm înainte de vreme butonul Off?