La fluierul arbitrului, jocul se opreste, jucatorul vizat intinde mana catre cel prabusit pe gazon, il ajuta sa se ridice si mormaie ceva care poate sa semene a scuza. Asa arata o scena-standard de fair-play pe terenul de fotbal. "Am gresit, imi pare rau". Englezii, atunci cand au inventat jocul, au gasit si aceasta formula de iesire eleganta din penibil. In timp, aria ei de acoperire s-a extins, ajungand, iata!, sa o putem invoca si in business.
Ati aflat probabil ca se incearca sau nu se mai incearca nimic, s-a decis deja ca sloganul pentru promovarea imaginii tarii noastre in lume sa fie "fabulospirit". N-o sa sar cu gura pe el. Se gasesc destui care s-o faca. Nici n-o sa-l laud. Dar ma ofer voluntar sa asigur, in eventualitatea ca brandbuilderii au nevoie, posibile motive pentru care sloganul sta in picioare.
Celor ingrijorati ca tarisoara noastra va ajunge depopulata la un moment dat am sa le dau o veste buna: stiu cel putin o persoana care va ramane pururi aici. Am vazut-o, exista. Si e suficient de tanara ca sa ne asigure viitorul.
O stire galbena a traversat in ultimele saptamani coloanele paginilor de stiri. 200 de chinezoaice l-au atacat cu linguri si furculite pe directorul unei fabrici de textile din Bacau.
Pe mine, momentul intrarii in UE m-a prins acasa. Adica, in fine, chiar atunci, la ora zero, eram in Piata Universitatii, dar vorbesc de zilele urmatoare. Vacanta de sarbatori - mici euforii de cititor si mari ragazuri de lene... Asa stand lucrurile, integrarea nu m-a durut. Ba chiar m-a bine-dispus.
In vreme ce teambuilding-ul clasic si-a consumat resursele de credibilitate, iar trainerii sunt nevoiti sa se autodepaseasca in creativitate ca sa mai poata castiga adepti, exista perioade din an cand, la nivel organizational sau familial, mancam teambuilding pe paine, fara sa ne dam seama.
Scriem de vreo patru ani pentru voi. De tot atata vreme, dam cu nasul de contextul in care munciti. Intrebam (uneori, ni se raspunde), ascultam, vedem, mirosim. S-au adunat multe intamplari si impresii. Li se poate spune experienta. Pe baza ei, am decis schimbarea.
Frumos ar fi din partea mea ca, la final de vacanta, sa astern pe hartie un luminos mesaj de buna regasire. Sa va felicit ca ati "supravietuit" distractiei sau glorioasei ramaneri in activitate si sa va urez spor la munca in noul sezon. Dar nu pot.
Joi, 30 martie 2006. Miezul noptii. Totul s-a terminat cu bine. Pot sa ma culc linistita. La ora cand cititi aceste randuri se joaca sau se va fi jucat returul. Nu pot anticipa ce echipa isi va fi castigat dreptul de a merge mai departe in competitia europeana. Am sansa de a nu tine in mod special cu una dintre ele. Sansa care m-a lasat si in tur libera de tensiunea scorului. Am putut asadar sa observ celelalte mize puse in joc.
In discutiile oficiale, cu reportofonul pornit, sau in dialogurile formale prilejuite de cate un eveniment, noi, jurnalistii, intalnim doar oameni fericiti. Care nu se pot opri din a aprecia virtutile postului pe care il ocupa si ale companiei din care fac parte.
Iau pixul in mana si incep sa scriu. Nu merge. Schimb pixul. Alta hartie. Nimic. Poate cu picioarele in apa. Nici asa. incerc cu mana la frunte, intr-o atitudine fortat ganditoare.
Cand eram mica, tata ma ducea pe malul Bistritei si-mi povestea ca in apele ei invatase sa inoate. Evocarea nu se oprea aici.
Cele doua mari targuri bucurestene de carte, Bookarest si Gaudeamus, sunt asezate pe dos. Vara, cand cauti umbra si spatiile aerisite, Bookarestul te inghesuie la etajele Teatrului National.
Am observat in ultima vreme un fenomen: mereu mai multe rotunjimi. Nu, nu ma refer la constructii avangardiste si nici la tendinta de ingrasare a populatiei consumatoare de E-uri. Vorbesc despre rotunjimile fecunde ale femeilor, despre numarul surprinzator de mare de viitoare mamici.
Era un lider mic. Sau, mai bine zis, conducea un departament cu vreo trei-patru oameni si un proces. O activitate creativa, s-ar putea spune, cu ceva stres si deadline-uri.
