Cum faci să iasă în evidenţă mai bine afacerea ta? Cum definești personalitatea afacerii tale? Care e promisiunea pe care o faci cumpărătorului? Cum alegi numele? Cine sunt competitorii tăi și cine sunt cumpărătorii? Ce diferenţă e între ce oferi tu şi ce oferă ceilalţi?
Termenul nu îmi aparține. L-am auzit, cu fascinație, în 1983, când am participat în Est Training. Am aflat doar de foarte curând cine a fost autorul acestui concept încă din 1972: Gregory Bateson.
Când am citit despre el, am fost șocată că….. nu am „inventat noi roata”, că încă din anii ’70 problemele, preocupările cu care ne confruntăm acum (de care unii habar nu au) erau la „ordinea zilei” și chiar un pic mai clare decât acum, când suntem (nu afirm că spun adevarul în numele tuturor oamenilor) cimentați în falimentul identității.
Uneori ne gândim de ce nu lucrăm foarte bine cu alte persoane (la facultate, la serviciu, în diverse competiții ș.a.m.d.) și tindem să identificăm greșelile pe care le-am făcut noi sau colegii noștri și ulterior acestei analize apar discuții generale despre ce nu a mers bine.
Cine ești TU?
…dincolo de rolurile pe care le joci în fiecare zi, dincolo de imaginea pe care o proiectezi și de cea pe care o percep ceilați, dincolo de ceea ce oferi sau ți se oferă?
Cine sunt EU?
Atunci când ajungi să te întrebi cine ești, începi să-ți trăiești cu adevărat viața, să te descoperi la adevărata ta valoare.
„Un coach e cineva care îți spune ce nu vrei să auzi, pentru ca să vezi ce nu vrei să vezi, pentru ca să poți fi ce ți-ai dorit întotdeauna să fii” (Tom Landry, coach).
Te provoc să răspunzi la întrebarea din titlu, provocată la rându-mi de o lectură: Românul altfel... decît toţi ceilalţi români. Fiecare dintre noi, spun studii recente, crede despre sine că e mult mai bun decât marea majoritate a celorlalți conaționali. Tendința oamenilor de a crede că, în ce privește caracterul, sunt mai buni decât alții este universală; o dovedesc studii realizate pe populații diferite. Însă distanța între „Eu sunt...” și „Alții sunt...” pare, la români, enormă: 86% credem despre noi înșine că suntem onești/corecți, în vreme ce doar 17% credem că și alți conaționali sunt onești/corecți; 86% credem că suntem perseverenți în muncă, în vreme ce doar 23% credem că și alții sunt la fel; 88% credem că știm să păstrăm un secret, în vreme ce doar 28% avem încredere în confidențialitatea promisă de alții; etc. etc. Ca să preiau o metaforă a unuia dintre clienții mei, fiecare dintre noi se simte o floare delicată într-un lan de... tractoare, excavatoare, tancuri care „calcă totul în picioare”...
Vorbeam aici despre self leadership înainte de leadership. Continuând acel articol, aici va fi detaliat primul pas, fundația pentru self leadership: identitatea personală. Marile organizații își inspiră liderii prin viziunea, misiunea și valorile în care cred. Acestea reprezintă fundația unei organizații: identitatea. Similar, identitatea unui om este conturată tot de viziune, misiune si valori.
"Cine sunt eu? " şi "Care e sensul vieţii mele? " sunt întrebări pe care mai devreme sau mai târziu ajungi să ţi le pui, oricât de pragmatic, realist, superior sau genial te-ai crede tu şi oricât de materialist, dur, superficial sau cinic te-ar crede alţii. Cu cât ţi le pui mai devreme şi mai serios, cu atât mai bine. Cu o condiţie: să ştii cum să cauţi răspunsul. Mulţi oameni pun şi îşi pun întrebări inspirate. Însă prea puţini ştiu şi cum să caute răspunsurile valabile.
Experţii care au participat la summit-ul de NeuroLeadership ţinut la San Francisco au ajuns la concluzia că o criză de identitate ar putea fi exact ceea ce îţi trebuie ca să-ţi îmbunătăţeşti performanţele personale şi profesionale.
Întâlnesc mulţi oameni care aleg un masterat sau un doctorat doar pentru că vor să « scape » de o situaţie care nu-i mulţumeşte, ori pentru că se află la o intersecţie a vieţii când trebuie să ia o decizie şi nu văd alt drum. Intră în joc printr-o contagiune socială care îi menţine, de fapt, în zona lor de confort (aşa au făcut sau fac rudele, prietenii, cunoscuţii), nutrind totodată o speranţă fără contururi clare că diploma le va deschide de la sine nu se ştie ce uşi nevăzute ale vieţii. Iar pe măsură ce se apropie de obţinerea titlului respectiv, constată dezamăgiţi că masteratul sau doctoratul nu a fost decât o paranteză în biografia lor, că le-a oferit pentru o vreme ocupaţie şi identitate, sau măcar iluzia lor, dar nu şi « cheia » miraculoasă pe care o aşteptau.
