România acum aproape 13 ani.

Într-o sală de clasă a Colegiului Național „Petru Rareș” din Suceava, printre emoții și visuri fragile scrise pe margini de caiet, printre teancuri de manuale și miros de cretă, un adolescent își căuta drumul. 
Fascinat de anatomie, fiziologie și genetică, se pierdea zi de zi în cărți și atlase. Visa să devină medic, așa că nu rata nicio olimpiadă sau concurs. Premiile îi confirmau talentul, dar el nu alerga după lauri. Competiția era doar un pretext să învețe temeinic pentru admiterea la facultate și pentru Bacalaureat.

Dar, cu cât învăța mai mult, cu atât medicina clinică făcea loc unui alt vis: cercetarea, partea tehnică, abstractă, mecanismele invizibile care guvernează viața. Era tot mai interesat de logica ascunsă a sistemului imunitar, iar apetitul pentru matematică, fizică și chimie îi susținea din plin această „descoperire”.

În 2015, Ștefan Dascălu – căci el este adolescentul despre care vorbim – a absolvit liceul și a plecat spre unul dintre cele mai prestigioase locuri de pe harta lumii academice: Universitatea Oxford. Acolo avea să devină cercetător în imunologie și, ani mai târziu, o voce puternică în lupta cu un alt tip de virus: dezinformarea.

Între laborator și oameni

În spatele rezultatelor sale nu se afla însă un „tocilar”, ci un tânăr curios, convins, până în adâncul său, că întrebările pot schimba vieți.

„Nu cred că m-am calificat ca tocilar”, spune acum, zâmbind. „Dar funcționam cu ideea că, dacă luam o notă mică, imediat îmi «reparam» media cu note mari. Era o dorință personală, nu o presiune din partea părinților.”

Și mai era ceva: curiozitatea, hrănită de familie, bunici și profesori. Din curiozitate s-a născut ideea de „carieră științifică”: „Dacă m-ați fi întrebat prin clasa a X-a sau a XI-a, dacă mă văd în cercetare sau consultanță, aș fi spus nu. Voiam medicină. Aveam ambiția asta și învățam cu mult înainte: am parcurs materia cu un an și jumătate înainte de a o face la școală, ca să-mi fie mai ușor la Bac și la admitere. Odată cu concursurile și olimpiadele am început să mă gândesc la cercetare”.

A avut de ales între Statele Unite și Regatul Unit. A ales pragmatic: America era prea scumpă și departe, Marea Britanie, mai accesibilă.

Așa a ajuns la Universitatea Oxford, unde a urmat Biological Sciences. În timpul facultății s-a specializat însă - echivalentul unei teze de licență la noi, în România – în boli infecțioase și modelarea matematică a epidemiilor. Apoi a continuat cu un doctorat în imunologie: cercetări de laborator pe virusul gripei aviare, dezvoltarea de vaccinuri și descifrarea mecanismelor imunologice.

Și, chiar dacă admiterea la medicină a rămas o opțiune până în ultima clipă, s-a distanțat tot mai mult de acest vis odată ce a ajuns în Marea Britanie.

Are însă vreo urmă de regret? „Medicina nu e un drum ușor nicăieri – nici în România, nici în Marea Britanie. Nu știu dacă ar fi fost alegerea mai potrivită, dar știu că mi-ar fi plăcut să devin medic. Nu am regrete, până la urmă, tot despre oameni este vorba. Și oricum prefer să mă gândesc la ce pot face, nu la «ce-ar fi fost dacă».”

Drumul înapoi spre România, altfel decât se aștepta

Când a plecat din Suceava spre Oxford, Ștefan Dascălu nu și-a imaginat că va reveni, într-un fel, atât de repede acasă. Nu fizic, pentru că a rămas în Marea Britanie, ci printr-o conjunctură complet neașteptată. 
„Am plecat cu gândul să fac cercetare de top într-un mediu unde știința e susținută cu adevărat. Dar România n-a devenit niciodată un capitol închis. Familia, prietenii, tot ce lăsasem acolo mi-au rămas mereu aproape”. De aceea, chiar dacă anii de facultate și doctorat l-au ținut ancorat în laborator și în comunitatea științifică internațională, urmărea mereu ce se întâmpla acasă. 
Și... a venit pandemia. Când COVID-19 a lovit, Ștefan era în mijlocul doctoratului. Era deja o perioadă infernală din punct de vedere profesional, ”nu o doresc nimănui”, dar ceea ce vedea în România l-a făcut să iasă din zona sigură a laboratorului: „Vedeam în presă aberații periculoase care induceau panică. Am scris redacțiilor cine sunt și unde lucrez. Oxford a deschis uși, mai ales odată cu apariția vaccinului Oxford-AstraZeneca”. 
N-a avut nicio ambiție personală. A simțit doar că trebuie să intervină și să aducă puțină claritate într-un haos informațional periculos.

Întâlnirea cu impostura

Reconectarea la România nu a fost simplă. Ca tânăr venit dintr-o universitate de elită, dar fără rădăcini instituționale în țară, a descoperit rapid barierele unui sistem rigid, în care competența e umbrită deseori de impostură.

„Nu! Nu m-am simțit niciodată un proscris sau alte lucruri de genul acesta, dar e greu să intri ca o persoană «din afară» și să propui soluții”, ține să puncteze clar Ștefan. Pentru că, explică el, de astfel de impedimente te lovești oriunde. Peste tot e mai dificil să intri ca „outsider” și să legi relații profesionale, indiferent de circumstanțe. Dar în România, pe lângă asta, mai sunt și multe altele: ”Contează și faptul că ești mai tânăr decât cei cu care încerci să lucrezi. Te lovești de resurse limitate, de lipsă de suport financiar, de resursă umană. Și peste toate, cea mai rea problemă: impostura. Este foarte multă impostură – academică, instituțională – un lucru extrem, extrem de nociv, care ne costă enorm”.

La propriu, pentru că, ușor-ușor, implicarea lui a depășit granița comunicării. În scurt timp, Ștefan a venit și cu proiecte reale, unele cu bani mulți, care ar fi ajuns direct în beneficiul pacienților, nu în buzunarele cuiva, dar care nu s-au materializat „din rea-voință, impostură și inconștiență. Asta e cel mai frustrant”.

Un avantaj totuși a existat: faptul că nu făcea parte din sistem. „Nu am fost obligat să fac compromisuri ca să nu supăr pe cineva. În sănătatea publică compromisurile există – uneori necesare –, dar pe calitatea muncii mele am preferat să nu cedez.”

Dincolo de ziduri, oamenii care dau sens luptei 

Barierele nu l-au făcut să renunțe. Dimpotrivă: dincolo de zidurile rigide, a descoperit și oameni buni, hotărâți să schimbe ceva: „Am găsit însă și oameni excepționali care își dedică o bună parte a timpului lor – dacă nu chiar tot timpul – pentru a îmbunătăți situația din România, fie în domeniul sanitar, fie în cel social”.

Acești oameni - medici, profesori, specialiști în sănătate publică - au devenit punțile lui către țară. L-au ajutat să treacă peste dezamăgiri și i-au dat motive să rămână implicat. „Dacă m-aș fi lovit doar de ziduri, aș fi renunțat. Dar oameni buni, dedicați, există. Și ei m-au făcut să cred că merită să continui.”

Pentru că, spune el, „sunt om realist. Dacă văd că un lucru nu merge și nu merge, chiar dacă încerci pe mai multe direcții, nu sunt genul care să persiste doar de dragul de a persista. Rezultatele trebuie să fie concrete”.

Astăzi, cele mai multe dintre colaborările lui sunt cu medici și cu mediul academic. Acolo simte că poate avea un impact real, chiar dacă presiunile și barierele - inclusiv cele politice - nu au dispărut.

Între știință și credință 

Unul dintre cele mai surprinzătoare roluri pe care Ștefan Dascălu și le-a asumat în pandemie a fost acela de punte între știință și credință. Și asta pentru că a înțeles rapid un lucru pe care mulți decidenți l-au ignorat: într-o țară profund religioasă, în care peste 80%–85% dintre oameni se declară ortodocși, credința nu este doar un detaliu cultural, ci un factor extrem de important atunci când vrei să convingi populația să adopte măsuri de sănătate publică. Dacă neglijezi din start această realitate, repercusiunile pot fi foarte grave.

Pentru Ștefan, cheia era simplă: să respecți oamenii și să-i aduci de partea ta. 
„Primul cuvânt din «politici de sănătate publică» este politici. Asta înseamnă să lucrezi cu oameni, să ții cont de sensibilități, să construiești punți. În schimb, au fost deseori întâlniri cu ușile închise, cereri aberante sau impuneri fără a respecta practica religioasă. Rezultatul? Oameni care s-au simțit atacați, libertăți religioase ignorate, încredere pierdută. Și, implicit, mai puțină aderență la măsurile de sănătate publică și la vaccinare.”

Recunoaște că și în Biserică au existat voci radicale, dar tocmai de aceea comunicarea trebuia să fie mai inteligentă: „Chiar și cu aceștia trebuia dialog sau măcar imunizarea populației împotriva dezinformării”.

Astăzi, privind în urmă, e convins că România nu a gestionat corect relația cu cultele religioase. „Era o nișă importantă care trebuia ocupată și dezvoltată. Am încercat să aduc această perspectivă în sănătatea publică. Nu pretind că am schimbat sistemul, dar știu că am putut contribui.”

O contribuție recunoscută de Patriarhia Română, care i-a acordat Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” pentru implicarea în campaniile de informare și sprijinirea comunităților religioase în lupta împotriva COVID-19.

Recunoașteri din lumi diferite

Nu e singura distincție primită ca urmare a implicării sale în criza pandemică.  Președinția României i-a conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, pentru contribuția sa la sănătatea publică și comunicarea științifică în pandemie. Și, de asemenea, a fost premiat de UKRI / Oxford pentru impactul social al activității sale de informare.

Puțini cercetători primesc validări atât de diferite: din partea comunității academice internaționale, a statului român și chiar a Bisericii, de aceea toate îl onorează în egală măsură. Dar recunoașterile nu s-au oprit aici: la începutul acestui an a fost numit Fellow of the Royal Society for Public Health (RSPH). O numire care îi oferă o mare satisfacție, dar și o responsabilitate mai mare de a contribui la îmbunătățirea sistemelor de sănătate și a politicilor publice.

Între cercetare, consultanță și dorul de acasă

Astăzi, Ștefan Dascălu rămâne cercetător asociat la Universitatea Oxford, dar a ales să facă un pas și în afara bărcii academice și să intre în zona de consultanță în sănătate. Lucrează acum în ceea ce se numește inteligență competitivă, adică analize strategice pentru companii farmaceutice în dezvoltarea de medicamente și vaccinuri noi, pe baza datelor clinice și a tendințelor comerciale din domeniul sănătății. 
„E o muncă mai aproape de partea practică decât de cea pur teoretică din mediul academic”, explică el.

Totuși, nu a rupt legătura cu universitatea: „Tocmai am publicat o analiză asupra pandemiei de COVID în România, împreună cu o echipă interdisciplinară din România și din străintătate. Cred că e o sinteză apropiată de realitatea evenimentelor și sper să fie utilă pentru a implementa schimbări în domeniul sanitar”.

Și-a luat și un respiro și din spațiul mediatic. „Am simțit nevoia să mă retrag puțin. Pe viitor, vreau să rămân aproape de mediul academic, dar și de zona aplicată din farma, unde munca are un impact direct.”

Cât despre întoarcerea în țară, rămâne prudent: „Nu mi-a fost rușine niciodată să spun că sunt român. Vin des în țară. Profesional însă, nu am văzut până acum o oportunitate reală de a mă întoarce. Paradoxal, multe lucruri pe care le-am reușit s-au datorat faptului că nu eram în sistemul din România, de care eram totuși preocupat să-l înțeleg și, pe cât pot, să-l îmbunătățesc. E un avantaj să fii «în afară», dar există și dezavantaje. Deocamdată, cred că pot face mai mult bine pentru România de aici”.

Pragmatic în alegeri, dar neclintit în principii, Ștefan Dascălu rămâne același. Poate că drumul lui nu a urmat visul adolescentului din Suceava, dar credința i-a rămas neschimbată: știința trebuie să fie pentru oameni. Onestă, curajoasă, iar după experiența pandemiei, și protejată de virusurile indiferenței, dezinformării și imposturii.

„Stai dracu’ acolo și lasă-ne în pace!”. Lecțiile ratate ale unei pandemii

Ani întregi a stat în laborator, departe de lumina reflectoarelor. Apoi a venit pandemia și l-a aruncat brusc în agora digitală a României.

A explicat, a tradus știința, a demontat mituri și zvonuri care se rostogoleau mai repede decât virusul însuși. A primit mesaje de recunoștință, dar și lovituri directe.

„Stai dracu’ acolo și lasă-ne în pace!” e un mesaj care încă îl urmărește. Poate pentru că a venit în timp ce făcea totul voluntar: timp, bani, energie. „Am făcut totul din proprie inițiativă – încurajat de prieteni, familie și câțiva colegi din România. Mi-am dorit doar să ofer un pic de claritate când panica și dezinformarea luau amploare. Nu am câștigat nimic, în afară de satisfacția că am putut să contribui cumva.”

A meritat tot acest efort, toată expunerea publică? Ștefan ezită o clipă înainte să răspundă: „Sincer, nu știu ce să spun... Ținând cont de tot ce s-a întâmplat în România în ultimii ani, atât în spațiul medical, cât și cel social și politic, vedem că multe lucruri nu prea s-au învățat din pandemie. Oamenii sunt mult mai polarizați, mai înguști în gândire. Tendința de a crede doar ce îți confirmă convingerile s-a adâncit. Camerele de ecou au devenit și mai puternice. Iar asta e periculos pe termen lung, nu doar în sănătate, ci și în viața noastră de zi cu zi.”

Un regret legat de pandemie rămâne însă rata scăzută de vaccinare: „A fost un privilegiu să avem acces la cele mai bune vaccinuri anti-COVID, dar l-am ratat. România a rămas cu aproape jumătate din populație nevaccinată. Am fi putut preveni multe complicații și decese. Expresia aceea «Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă» se potrivește perfect aici”.

Da, am revenit la normalitate, explică Ștefan, dar prețul a fost enorm. Pentru că, în România, normalitatea a venit nu prin prevenție, ci pentru că mulți au trecut prin boală și prea mulți au murit. Așa că, degeaba bifăm: problemă rezolvată.  
„Virusul nu a dispărut. Și chiar dacă pentru majoritatea oamenilor tineri și sănătoși riscul e mic, vaccinarea rămâne cea mai bună protecție pentru cei vulnerabili. Virusul circulă în continuare, la fel ca gripa – iar de gripă încă se moare. Nu ar trebui să ne lăsăm păcăliți de ideea că «totul a trecut».”

 ”Stăm pe un butoi de pulbere!”. „Boala X” și viitoarele pandemii

„Ideea că ne vom confrunta din nou cu agenți infecțioși, unii deja cunoscuți, alții complet noi, nu e o ipoteză îndepărtată. Înainte de COVID-19, comunitatea științifică avertiza că va veni ceva periculos, capabil să pună societatea în genunchi. N-a trecut mult și a apărut SARS-CoV-2. Dar, culmea, el nici măcar nu era principalul suspect. Virusurile gripei aviare - domeniu în care am lucrat și eu - erau considerate o amenințare mai mare.”

Cu această experiență în spate, fără nici cea mai mică intenție de a induce panică, Ștefan Dascălu atrage atenția calm, dar ferm: „Va fi o altă pandemie, este doar o chestiune de timp. Nu știm când se va întâmpla. Sperăm să nu fie în timpul vieții noastre, dar trebuie să ne gândim la copii și la nepoți. Reziliența ar trebui construită nu doar în sănătate, ci în toate ramurile societății. S-au investit bani în cercetare și în pregătiri pentru un răspuns pandemic, dar începutul COVID-19 a arătat cât de nepregătiți eram”.

Și insistă tocmai pentru că pericolul, am văzut deja, nu vine doar din biologie, ci și din societate. „Vedem radicalizare, polarizare, o neîncredere tot mai mare în medicina clasică și o atracție aproape mistică spre remedii «băbești» fără fundament științific. Deja scade rata vaccinării copiilor și reapar boli care nu ar mai trebui să existe. Epidemia de rujeolă de anul trecut e un semnal de alarmă: mor copii, sistemul medical plătește costuri uriașe pentru complicații care puteau fi prevenite.”

Și mai grav este că dezinformarea a ajuns să fie tolerată. 
„Atâta timp cât există conferințe pseudomedicale unde apar persoane care propagă teorii conspiraționiste despre vaccinuri, autism și tratamente miraculoase - fără repercusiuni profesionale sau legale - vom stagna sau chiar vom merge înapoi. Acoperirea vaccinală scade, epidemiile reapar. România a fost deja, în trecut, sursa cazurilor de rujeolă exportate în alte țări europene.”

De aceea, mesajul lui e limpede: stăm pe un butoi de pulbere epidemiologic în România. 
„Din când în când, el mai explodează, iar costul se măsoară în vieți omenești. Nu știu cât vom putea repara efectele nocive ale dezinformării și politizării sănătății. E trist să vezi cum sănătatea devine armă politică și cum oameni refuză tratamente moderne pentru leacuri fără bază științifică. Așa pierdem timp, bani și, cel mai dureros, vieți.”

 Experimente cu „gust” și „cobai” fericiți. Laboratorul de acasă

Departe de microscop, pipete, conferințe ori grafice epidemiologice, Ștefan Dascălu își găsește liniștea în… bucătărie. 
„Îmi place foarte mult să gătesc. Pentru mine, bucătăria e un laborator. Laboratorul de acasă, unde trebuie să respecți o rețetă, dar uneori trebuie și să inventezi. E relaxant. Și îmi place când «cobaii» mei – cei care gustă ce gătesc – sunt fericiți”, spune râzând.

Nu are un preparat „vedetă”, dar mărturisește că adoră mâncarea italiană. Inclusiv să o gătească, deși, „cred că mai am mult până să îmi finalizez doctoratul și în bucătăria italiană”. 
Totuși, nimic nu bate gusturile cu care a crescut: „Sarmalele rămân pe un loc foarte sus. Mâncarea românească va rămâne aproape de sufletul meu întotdeauna”.