Este o temă care mă preocupă de ceva timp: amânăm să ne bucurăm de momente dedicate nouă, sau pur şi simplu nu mai par importante astfel de momente, micile bucurii menite să ne relaxeze, să ne încarce cu energie, gonim după... ceva (câteodată nici nu realizăm după ce alergăm de fapt).
La cursul pentu manageri pe care l-am susținut recent l-am reîntâlnit (inevitabil) pe faimosul « trebuie », cuvântul care pare a le domina pe toate celalalte în mediul organizațional. Trebuie și-a pus amprenta pe cuvinte importante însă cu « functii » mai mici în întreprindere, precum performanță, încredere, comunicare, spirit de echipă și a decretat în mod unilateral că le însoțește peste tot, că el decide, și că « așa trebuie să fie ». Puterea lui Trebuie e atât de mare, încât chiar și angajați cu experiență, cu capacitate de a conduce echipe l-au adoptat ca și unealtă inconturnabilă în procesul de management.
Nu ai avut o zi prea bună. La finalul acesteia îți spui: De ce nu s-a întamplat așa cum am dorit? M-am blocat, am uitat ce trebuie să fac, nu am fost eu.
Job-ul pe care îl dorești încă nu a apărut deși ai aplicat săptămâna aceasta la peste 400 de anunțuri; Te gândești că banii de cheltuială ți se vor termina în două zile. Mai mult, situații aparent ideale te “salută”, dar parcă te reține ceva să duci la bun sfârșit o acțiune de socializare, participarea la o competiție, obținerea unor beneficii ș.a.m.d.
