Reflectand la mandria lucrului bine facut, am ajuns cu gandul la artisti, la creatorii de arta. Pentru ca nicaieri nu e mai evidenta asumarea lui "a face" decat intr-o opera de arta. Cartea poarta semnatura, pictura poarta semnatura, simfonia - la fel. Chiar si podul peste ape sau o constructie maiastra pot avea gravat undeva numele celui care le-a conceput. Daca n-as fi prea modesta, as adauga la insiruire si articolele jurnalistilor.

O noua generatie de Erismatici, a cincea, si-a luat zborul. De data aceasta, am facut si eu parte din stol, n-am mai stat pe banca de rezerve, falfaind in gol, nerabdatoare, din aripi. 100 de zile de zbor inalt, ametitor de inalt, uneori. Periculos de planat, cu motoarele fortate sa taca, alteori... Dupa cele 2.400 de ore de antrenament, pot vorbi in cunostinta de cauza. Stiu care e menirea proiectului Erisma.

La capatul unei lungi asteptari, tensionata gradat de organizatori, Jack Welch a venit la Bucuresti. Am fost printre cei 1.000 de oameni care s-au putut rasfata ascultandu-l si ma grabesc sa va impartasesc propriile emotii.
E greu sa mai fii original cand e vorba despre un personaj pe care presa internationala l-a avut atata vreme in varful stiloului. I s-a spus "Neutron Jack", "managerul secolului" sau "cel mai bun CEO". Am ales sa-l numesc legendar, impresionata fiind de longevitatea carierei sale in General Electric.

Recunosc, nu sunt o impatimita a vizitelor la muzeu. Cand ma duc intr-un loc nou, la noi in tara sau aiurea in lume, primul lucru pe care vreau sa-l vad este piata, targul, bazarul, strada. Si nu pentru oportunitatile de shopping, cum ati putea crede, doamnelor, ci pentru contactul cu oamenii, domnilor! Imi place sa vad lume, sa simt mirosuri, sa aud glasuri, sa urmaresc pasi, reactii, gesturi, bagaje...

Stiati ca numele hipermarketului Orhideea isi are radacinile, la propriu si la figurat, in mijlocul secolului al XIX-lea? Iata care este, pe scurt, povestea sa: in 1837, un tanar scotian de numai 17 ani, Effingham Grant, se stabileste la Bucuresti. Este fratele lui Mary, cea care va deveni sotia lui C.A. Rosetti. Effingham devine secretarul consulatului Regatului Unit al Marii Britanii la Bucuresti. Prin casatoria cu Zoe Racovita, nepoata lui Dinicu Golescu, mosteneste o parte a mosiei Golestilor, situata in zona Cotroceni - Regie - Gara de Nord. Pasionat fiind de gradinarit, isi amenajeaza o sera in care cultiva cu predilectie orhidee. De aici si numele strazii, pastrat pana astazi, luat si de centrul comercial. Aceluiasi personaj i se datoreaza si onomastica podului din vecinatate si nu numai...

La vremea cand veti citi editorialul meu, problema Invierii Domnului se va fi transat. Doar cateva felii de cozonac vor fi ramas uitate si uscate pe vreun platouas. Dar, acum, cand suntem inca in ajun, starea de spirit este alta. Faptul ca in redactie nu miroase deloc a sarbatoare si ca, in loc sa va incurcam prin trafic, stam cuminti si cautam ultimele greseli care s-au strecurat prin texte este o exceptie de la regula.

Initial, as fi vrut sa scriu ceva despre Summit. Cateva reflectii post eveniment. Mai ales pentru ca proximitatea indecenta a redactiei noastre de Palatul Cotroceni ne-a dat ceva batai de cap. Si nu ma refer doar la interdictia de a mai parca masina pe o raza tot mai mare de la o zi la alta. Desi chiar si asta m-a facut sa descopar ca cel mai apropiat loc de parcare cand sunt la serviciu este in spatele blocului meu din Colentina.

Era normal sa se ajunga aici, mai devreme sau mai tarziu. Chiar ma miram de atata liniste. Cum adica, numai angajatii la stat vor mai mult? Doar ei stau cu pixul pe hartie si compara inflatia de anul trecut cu cea de acum si vechea putere de cumparare cu cea actuala? Dupa tacerea din spatiul privat asa parea ca este. Sau asa a fost. Nu mai e.

Sezonul de primavara la evenimente este in plina desfasurare. Avem in meniu proiecte, programe, workshopuri, conferinte, seminarii, scoli sau module, pe alese. Daca le iei in serios pe toate risti sa-ti pierzi si directia, nu numai propria agenda. Confirmate selectiv, dupa gust si interese, sunt un sport bun. Si daca le onorezi cu prezenta, dar si daca doar le inventariezi, iti poti crea impresia unui apetit insatiabil de invatare si aflare al neamului. Altfel spus, poti crede ca romanii lucreaza continuu la propria formare ca specialisti si manageri.

Ne aflam in plina epoca a angajatului. Ca de obicei, reactia fata de o astfel de constatare depinde de malul pe care te gasesti. Daca esti in grupul restrans al cautatorilor de job, iti freci mainile de bucurie. Daca faci parte din multimea angajatorilor, poti spune ca ai trait si zile mai bune.

M-am intalnit zilele trecute cu o idee. Dupa ce mi-am consumat invidia ca nu-mi venise mie mai intai, m-am incurajat ca o simtisem si scrisesem deja, intr-o forma sau alta, despre ea. Asa ca ma consider indreptatita sa v-o prezint. Munca se muta dupa om, nu mai alearga el dupa ea, ca pana de curand. Mi se pare genial.

Acum un an, cand finlandezii de la Nokia au anuntat ca vor deschide o fabrica in Romania, stirea a ramas de interes local. Nici cand au spus ca urmeaza sa angajeze mii de oameni la Jucu, nu s-a nelinistit nimeni prin Europa. Acum, la anuntarea deciziei de a inchide fabrica de la Bochum, Germania a devenit foarte vocala.

Ma tot sucesc si invartesc in jurul foii. Nu gasesc inca drumul catre voi. Nu stiu de ce, dar de data asta, mi-e mai greu sa dau drumul cuvintelor spre tipar. Ba da, stiu de ce: pentru ca mi-e teama ca va las prea mult timp singuri, fara editorialele mele. (De parca ar conta!?) Cum ne vom reintalni abia pe 24 ianuarie 2008, sunt cumva tentata sa scriu asigurator, acoperitor, sa ajunga o luna si ceva...

Eu cred ca suntem, totusi, formidabili. Mai ales daca se uita cineva la noi de sus, de acolo de unde nu se vad scamele de pe umar si de unde nu se aude scrasnetul din dinti. O mica inaltime, de elicopter, sa zicem, ne avantajeaza de minune. Ce se vede de acolo?

Saptamana trecuta, PR-ul romanesc si-a adjudecat microfonul. Am ales sa asist la conferinta dedicata "Comunicarii prin cultura". Nume mari anuntate ca vorbitori, companii pe masura. Inocenta cum ma stiti, ma dusesem pregatita pentru o infuzie spirituala. Teatru contemporan, o suita pentru pian, cateva exponate neorealiste zvarlite prin holurile Operei... Ma gandeam chiar ca voi auzi vreun GM rostind emotionat versuri din propriul volum...

De la inceput trebuie sa stiti ca nu ma aflu in solda programului Erudio. Chiar daca am scris si, probabil, voi mai scrie mult despre el. Ma intereseaza ca fenomen, ca experiment, in primul rand. Iar la ultimul eveniment organizat sub auspiciile sale mi-am auzit gandurile exprimate de chiar dascalii programului. Spunea Mircea Cartarescu: "Exista doua lumi: business-ul si cultura. Aici, cele doua se intalnesc si isi dau mana, desi se invidiaza".

Curajul, in sensul faptelor de arme si de vitejie pe care titlul de pe coperta il sugereaza, nu mai exista. El a ramas un atribut desuet, o metafora aproape exclusiv romanesca. Ne-am ambitionat totusi sa-l cautam printre valorile cotidiene ale mediului de afaceri.

Ceea ce am crezut a fi o tema generoasa, pretabila la savuroase luari de cuvant, s-a dovedit a fi iarasi un subiect tabu. Care networking? Nu stiu, n-am auzit! Abia daca am gasit cativa interlocutori dispusi sa dea perdeaua putin la o parte ca sa zareasca si jurnalistul ceva.

Intamplarea face ca acest numar al revistei noastre sa gazduiasca in paralel o discutie despre stilul de management si un interviu cu Neagu Djuvara. Nu-mi mai amintesc care dintre idei a fost prima. Nici n-are importanta. Cert este ca dupa ce am vazut ambele texte in pagina am facut legatura. M-am aplecat din nou asupra raspunsurilor domnului profesor si am realizat ca ceea ce sporeste farmecul oricarui dialog cu domnia sa este stilul.

Nu stiu ce ati facut voi, dar eu am petrecut un concediu foarte national. Adica plin de contraste. Sejurul la mare a pendulat intre bucuria de a privi valurile despletindu-se si mirosul algelor lasate sa putrezeasca pe mal sau intre surpriza tipatului de pescarus si disconfortul turismului pe intuneric. Pare ca pe litoral omul inca se mai straduieste sa infranga frumusetea naturii... Experienta moldava mi-a dat frisoane in alt registru. Acolo am descoperit ca se poate trai astazi, in conditiile de ieri, la standardele de maine. Dar, sa le luam pe rand.