Înainte de a scrie de ce mamele sunt leaderi de excepție, aș vrea să explic pe scurt despre energia masculină și feminină.
Și femeile, și bărbații au din ambele și le folosim alternativ, în funcție

OANA MORARU este managerul Centrului Educaţional Helikon, fondatoarea platformei educaţionale „Vocea părinţilor”, mentor și publicist educațional, formator și consultant educațional
************************************************************************************************
O incredibilă și irepetabilă stare de grație însoțește nașterea copiilor. Pentru minute în șir

Lansarea versiunii 4.0 a aplicației leadership se lasă încă mult așteptată, deși metamorfoza globală cauzată de cea de-a patra revoluție industrială și de digitalizare impun un alt mod de a conduce și de a inspira

Ca femeie, soție și mamă de trei fete, sunt convinsă că schimbarea de mâine trebuie să vină de la femeile de azi. Ele sunt cele care modelează generațiile viitoare și au responsabilitatea primului pas spre un leadership feminin autentic, nu copiat după cel masculin.

Te-ai gândit vreodată că așa cum poți fi managerul propriei tale afaceri, tot la fel de bine ai putea fi și managerul visurilor copilului tău? Că fiecare părinte e responsabil, printre multe altele, de dream managementul copilului său?

Există o poveste despre un om care își dorea foarte mulți galbeni pentru a fi fericit și a face tot ce își dorește dar care a sfârșit stând pe grămada de aur, păzind-o și numărând-o și îngrijorându-se să nu scadă, fără a se mai bucura de fapt de ceea ce galbenii puteau face pentru el. Aceeași este și situația copilului înconjurat de jucării și alte obiecte dar care nu se mai poate juca cu ele, ci se plictisește sau e adesea nemulțumit.
 

Copii cooperare. Abilitățile sociale sunt extrem de importante pentru ca un copil să se poată descurca bine când devine adult. Cum pot încuraja părinții dezvoltarea acestor abilități? De ce este esențială interacțiunea cu alți copii în primii ani de viață? Cum îi ajutăm să se integreze printre copiii de vârsta lor? Cum le clădim încrederea în ei? Sunt întrebări la care un specialist Harvard a oferit răspunsuri.

Educația copiilor. Dezvoltarea și comportamentul copiiilor trebuie să fie abordate într-o manieră constructivă, fără a-l răni, fără a folosi violența în educarea lor. La baza educației și îngrijirii copiiilor stau comunicarea și atenția îndreptată asupra nevoilor lor.

Este indicat ca profesorii să fie prieteni cu elevii lor pe reţelele de socializare? Și dacă da, ce măsuri de precauție ar trebui totuşi să îşi ia? Zilele când cadrele didactice erau nişte figuri autoritare pe care elevii le ascultau fără să stea pe gânduri sunt demult apuse. Astăzi, membrii generaţiei Y nu mai vor să fie văzuţi și tratați ca niște copii de școală. Şi astfel, li se pare natural să se împrietenească online cu profesorii lor.

Din dorința de a petrece mai mult timp cu copiii lor, de a scăpa de stresul de la job, dar și de a descoperi noi culturi, stiluri de viață etc., din ce în ce mai mulți părinți din întreaga lume decid să facă turul planetei în familie. Copiii, care nu mai frecventează școala zilnic, tradițional, sunt educați într-un nou concept: worldschooling. Ei nu văd lumea într-un atlas sau pe tabletă, ci în realitate, țară cu țară, oraș cu oraș. 

Peste 70 de copii şi tineri între șapte și 16 ani participă pe perioada anului şcolar 2015-2016 la trei ateliere simultane deschise pentru programare, pe niveluri de începători, programatori avansați și Arduino-începători. Toate atelierele sunt inițiate, conduse și desfășurate de voluntari, în cadrul proiectului Coder Dojo București Nord, aflat deja în al patrulea an de existență și găzduit de Telekom Romania.

Se tem copiii să spună NU? Se tem angajații să spună NU? Există vreo legătură între copii și adulți la capitolul protejării nevoilor personale? Haideți să explorăm de unde ne-a apărut această teamă de a spune NU cuiva, de ce nu ne face bine sa acceptăm mereu tot ceea ce suntem rugați să facem, de ce ne este greu să ne debarasăm de această teamă și… cum putem scăpa totuși de ea, ca să trăim o viață bună.

Omul se adaptează la mediu. Asta i-a asigurat supraviețuirea și, mai târziu, dezvoltarea. Cu toate că încă nu conducem o mașină zburătoare personală, progresul tehnologic al ultimelor două secole ne-a propulsat ca civilizație la un nivel fără precedent. Trăim vremuri pe care doar vizionari ca Jules Verne și le puteau imagina acum 150-170 de ani. „Poate că putem rezista în fața legilor scrise de om, dar nu putem păcăli legile naturii”, spunea autorul francez. Dar tocmai aceste legi ale naturii, în mod specific funcționarea noastră intelectuală, ne-au adus unde suntem acum. „Omul, cât trăiește, învață” – este o vorbă populară, cât se poate de adevărată, care exprimă simplu un fapt complex: am ajuns unde suntem pentru că învățăm continuu. Mai întâi, prin joacă. Iar ceea ce punem la dispoziția noilor generații – informație și tehnologie – nu face decât să ne dezvolte tot mai puternic.

Din prima zi de viață, orice copil explorează continuu lumea. E curios, are imaginație, testează limite, învață în fiecare clipă. Acumulează informație ca un burete. În mod curios, pare a fi mai puțin interesat de obiectele scumpe, colorate, cu butoane sau nu, create special pentru el, preferând „jucăriile” de oameni mari, de la sticle de plastic pline cu pietricele la linguri de lemn sau pantofii mamei. Desigur, asta înainte să ajungă la vârsta la care va pune stăpânire pe tabletele și telefoanele inteligente din casă! Curiozitatea conduce omul pe drumul evoluției, așa am ajuns unde suntem acum. Și atunci, dacă suntem atât de curioși, de ce nu ne place la școală?, locul din care, teoretic, avem atât de mult de învățat.

Tinerii români continuă să-și caute viitorul dincolo de granițe, motiv pentru unii să spună că noua generație „n-are rădăcini”. Dintr-un alt unghi, se poate spune că suntem în acel context care ne permite și încurajează plantarea „vlăstarelor” la [tot mai mare] distanță de originea lor. În fine, privind de la distanță, tot ce avem de făcut e să nu cădem în capcana de a nu vedea pădurea de copaci :) Mai pe românește, tinerilor li se dau prea multe motive să plece, așa că sunt tot mai precauți – asumându-ne că probabil sunt împinși de la spate și de propriii părinți. Rezultatul precauției lor se reflectă în faptul că, tot mai des, ei nu mai pleacă direct la muncă, ci fac mai întâi facultatea în țara de adopție pe care și-o aleg. Surpriza este că unii încă verifică ce șanse de angajare mai apar în România.

Prin anii 90, era la modă ingineria – tinerii mergeau la Politehnică. Apoi a urmat moda științelor economice – ASE-ul înregistra și zece candidați pe un loc. Timpurile s-au schimbat acum – privirile sunt îndreptate din nou către Politehnică, iar specializarea care deține supremația se învârte în jurul programării. Bill Gates spune, și nu degeaba, că programarea ar trebui să fie curs obligatoriu încă din școala primară. Părinții din orașele României sunt deja conștienți de potențialul domeniului – locuri de muncă sunt peste tot, dar mai ales peste hotare, unde viitorul pare să arate mai bine. Dar chiar și aici, un salariu de IT-ist este printre puținele care pot bate un salariu de parlamentar.

Presiunea de a performa în școală pare că nu a fost mai mare niciodată ca în timpurile pe care le trăiesc copiii noștri. Materiile devin tot mai dificile, concursurile au loc cu o frecvență ridicată, aproape săptămânal, opționalele își au locul lor prestabilit în programul supraaglomerat al copiilor, iar notele și calificativele trebuie să fie maxime. Să aibă vreun preț această goană după note bune, acumulare de cunoștințe cognitive? Și oare ce teamă se află în spatele ei?

Avem o vocație – sau mai multe chiar. Cum le identificăm? Și când? Ideal ar fi să ne dăm seama de ce suntem capabili să facem în viață în prima tinerețe, dar realitatea e foarte diferită în lumea noastră. „Consilierea vocațională în școală e un MARE MINUS al sistemului de educație”, ne spune Cristina Drăgulin, psiholog clinician. Există teste care se fac la noi – nu în școală, ci de către psihologi, la cerere –, dar ele nu sunt etalonate pe populația românească. Se lucrează cu ele pe etaloanele din străinătate, spune specialistul. Așa că părinții preiau pe umerii lor și această datorie, pe termen lung, bazându-se în primul rând pe intuiție.

Trăim încă o toamnă, un nou început de ciclu școlar, noi strădanii de a readuce educația într-o zonă de confort - un confort de care domeniul este vitregit de mai bine de un sfert de veac. Următoarea verigă slăbită în lanț este, previzibil, piața muncii, unde ajung copii derutați, cu așteptări nerealiste, cu prea puține informații despre ce au de făcut de fapt și ce îi așteaptă în general. Printre picături, părinți, profesori și, din fericire, tot mai multe companii se coalizează pentru viitorul României, prin acțiuni mai mari și mai mici.