Acum câţiva ani mă jucam cu nepoţica mea, Elea. Avea doar trei ani pe vremea aceea şi era o zvârlugă cu cârlionţi aurii şi ochi verzi, curioasă şi zâmbăreaţă, exploratoare şi veselă, cu toane şi fiţe care mă topeau. Proaspăt absolventă a unui curs de comunicare cu copiii, încercam să explorez prin limbaj lumea interioară a Eleei. Eram curioasă să înţeleg ce o motivează şi eram cumva stresată să nu spun lucruri care ar putea să îi provoace răni sau frustrări (vă sună familiar?).

Am alergat după fericire mai bine de 30 de ani. Ca o precondiţie pentru a putea accesa fericirea, mi-am respins emoţiile negative, mai ales cele care îmi arătau clar că nu sunt fericită.