Natura copiilor este una generoasă și iubitoare. Acesta este unul din acele adevăruri de netăgăduit. Totodată este și una din mantrele pe care îmi doresc să le aibă fiecare părinte al cărui copil lovește, mușcă sau are alte gesturi agresive. Cred că în ultima vreme nu îmi mai place cuvântul agresiv atunci când descriu aceste gesturi. Îmi place să le numesc strigăte de ajutor sau mecanisme de apărare disperate.

Cea de a doua ediție a festivalului de lectură pentru copii NARATIV își așteaptă vizitatorii. Asociația Curtea Veche îi invită pe copii, părinți și profesori pe 24-25 septembrie și pe 1-2 octombrie 2016 la Școala Centrală București la eveniment. Toate cele 120 de activități din cadrul NARATIV sunt gratuite.

Unii părinți consideră competitivitatea bună și o încurajează, motivul fiind fie autodepășirea forțelor proprii, fie că ea face parte din viață și e bine să se obișnuiască copiii cu ea. Alți părinți, dimpotrivă, văd competitivitatea ca pe o sursă de tensiuni și stres emoțional și cred că ea nu ne ajută să devenim mai buni, ci dimpotrivă! Însă, fie că o considerăm benefică sau nu, competitivitatea o trăim cu toții, și mari și mici și va trebui să ne obișnuim cu ea și să găsim instrumente să o integrăm și să știm cum îi facem față. În acest articol mă voi axa pe ideea de a fi primul din clasă. Cum e acest lucru din perspectiva părinților și cum se vede el prin lentila copiilor?

Sfârșitul verii și apropierea momentului în care reîncepe școala vine cu tristețe și griji pentru mulți copii și pentru părinții lor. Gata cu distracția și lipsa programului! Începe goana după rechizite și haine, panica temelor de vacanță încă nefinalizate, îngrijorarea legată de întârzierile de la prima oră și certurile despre poeziile încă neînvățate. Ce-i de făcut? Specialiștii în parenting ne sfătuiesc să-i pregătim pe copii din timp și să le acceptăm anxietățile.

Există o serie de lucruri care influenţează succesul copiilor şi viitorilor adulţi, iar aici ne referim la statutul socio-economic, mediul în care trăiesc şi nivelul de educaţie al părinţilor lor. E complicat însă să stabilim ce tipuri de tehnici parentale sunt ideale, în condiţiile în care cercetătorii, de obicei, nu studiază o familie pe termen lung. Potrivit Techinsider, există anumite comportamente ale  părinţilor pe care oamenii de ştiinţă le-au identificat ca fiind corelate cu problemele copiilor, precum depresia şi anxietatea. Care sunt acestea?

Ca părinţi, învăţăm de-a lungul timpului că toată înţelepciunea şi dragostea din lume nu ne protejează neapărat de acel tip de comportament parental care, la un moment dat, tinde să ţină pe loc dezvoltarea şi independenţa copiilor, care ar putea deveni mai târziu potenţiali lideri.

Se spune că ai nevoie de un sat ca să creşti un copil. Unii părinţi contrazic această vorbă şi spun că au nevoie de un întreg oraş sau, la polul opus, că se pot descurca singuri. Una dintre modalităţile de educare implică responsabilitatea. Dacă eşti antreprenor, îţi poţi implica propriii copii în activităţile tale, pentru a le testa abilitatea de a se descurca în diferite situaţii. 

Tot mai multe programe de educare emoțională a copiilor se desfășoară la nivel naţional și internaţional. Un termen care descrie această educație este cel de alfabetizare emoțională, care, așa cum îi arată denumirea, presupune a învăța copiii „știința emoțiilor”. Studiile în neuroștiință arată încă de acum 30 de ani că succesul copiilor în viață depinde în mică măsură de rezultatele școlare şi că mai important este  felul în care copilul se percepe pe sine. Mai exact, depinde de cât de profundă e stima lui de sine.

Pe o piaţă a muncii tot mai aglomerată şi competitivă, copilul de azi devine angajatul, sau de ce nu, antreprenorul, de mâine. Oricare ar fi statutul lui, el va trebui să facă faţă noilor cerinţe ale pieţei muncii. Adică trebuie să fie competitiv, ambiţios şi cu o educaţie financiară solidă. 

Dimineață iese pe ușă la 8 și îl duce pe băiețel la grădi. Înainte, cel mic nu a vrut să mănânce și nici să se spele pe dinți. La 8.30 pleacă de la grădi. Cel mic plânge pentru că-i e dor de tati și de mami care a rămas acasă cu bebele. La 8.55 intră în birou. Își savurează cafeaua. A ieșit în mare din rolul de părinte pentru următoarele 10 ore. Nu de tot, fiindcă pe parcursul zilei primește mesaj de la mami în care îi spune că cel mic deja merge de-a bușilea. Cere un filmuleț, mami îi trimite. Îl arată la colegi. Toți zâmbesc cu drag și se bucură pentru el. 

Din cauza joburilor solicitante, părinţii nu au timp să se ocupe de copii, iar bonele în grija cărora sunt lăsaţi nu sunt preocupate de acest aspect. Ce faci, în acest caz, ca părinte atunci când vrei ca cel mic să citească în timpul liber? Sau măcar să îi oferi o motivaţie suficient de puternică astfel încât să iubească cititul sau cărţile. Sau ce faci dacă nu-i place să citească?

În ultima vreme, tot mai mulţi psihologi sunt îngrijoraţi şi atrag atenţia asupra unui fenomen care afectează copiii de pretutindeni. Se numeşte ATCP (Angered Temper with Choleric Progression) şi este o tulburare de comportament care se manifestă în relaţiile cu cei din jur, adulţi şi copii de aceeaşi vârstă.

Copilul tău dă semne de oboseală, este anxios, depresiv, nu mai are poftă de mâncare sau pur şi simplu nu mai vrea să meargă la şcoală? Sunt semne pe care orice părinte ar trebui să le ia în seamă. Bullying-ul ar putea fi o explicaţie pentru aceste comportamente, un fenomen care a luat amploare în România de ani buni. 

Rolul unui părinte este de a susţine şi ghida copilul în a-şi urma drumul în viaţă, de a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a-şi îndeplini visele, iar în această etapă a vieţii, acest lucru poate fi tradus prin dezvoltare personală. Şi este unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii unui copil. Mai târziu, când copilul va fi mare îşi va da seama că dezvoltarea personală înseamnă să afle lucruri despre el şi să-şi îmbunătăţească constant viaţa.  

S-a scris foarte mult despre cum ar trebui să fie un manager bun, sunt școli care te pot învăța asta, sunt nenumărate definiții și tipologii. După 10 ani de antreprenoriat, îmi pun din ce în ce mai des această întrebare. Ce înseamnă, ce ar trebui să fac sau cum ar trebui să mă port cu colegii mei, astfel încât să spună despre mine că sunt un manager bun? Am un băiat de 4 ani și mi se întâmplă destul de des să fac comparații între rolul de părinte și rolul de manager. Mi-am dat seama că se întâmplă multe lucruri asemănătoare între creșterea și educarea unui copil și creșterea și managementul unei echipe, între parenting şi leadership.

Copiii activi sunt cei pe care nu ai cum să nu îi observi, fiindcă sunt peste tot. Îi recunoști repede, fiindcă sunt acei bebeluși care fac primii pași la 8-10 luni în loc de 11-13. Sunt acei copii care în loc să meargă, sar și se prind de liane. În loc să coboare scările, preferă să alunece pe balustrade în jos. Dacă au într-o încăpere o masă cu creioane colorate pe ea, vor vrea să se urce pe masă și apoi să sară pe unul din scaune, în loc să se așeze și să coloreze. Pe tobogan în parc se dau pe burtică cu capul în jos.

Prima oară am auzit de timp de calitate unu-la unu între părinte și copil la scriitorul Stanley Greenspan, timp pe care el îl numea „Floortime” – adică un timp de 20-30 de minute în care părintele stătea jos cu copilul și petrecea acel timp într-un mod pe care îl dorea copilul. Floortime era doar o metaforă pentru orice fel de timp cu copilul, atâta timp cât părintele nu direcționa jocul copilului. Apoi am auzit de noțiunea de „Timp special” la organizația mea dragă cu care eu m-am calificat ca instructor de parenting, Hand in Hand Parenting. Acolo limita de timp era mai flexibilă, undeva de la 5-10 minute în sus. 

Educaţia sexuală este un concept care naşte anxietate şi sfială printre părinţi. În rândul lor s-a instalat mitul conform căruia dacă vorbesc despre sex cu copiii lor, aceştia vor fi tentaţi să experimenteze de la o vârstă mai mică. “Dacă nu vorbim, nu le dăm idei”, ar fi o exprimare sintetică a acestei abordări. Cum este mai bine până la urmă?

Jocul influenţează dezvoltarea socială, emoţională, psihică şi cognitivă a acopiilor şi de aceea este esenţial în dezvoltarea acestora în general, dar şi în educaţie. Studiile arată că, cu cât se joacă mai mult, cu atât copiii sunt mai descurcăreţi în viaţă.

Majoritatea celor care fac parte din „generația bătăii rupte din rai” evită pedeapsa și cred în comunicarea deschisă cu copiii lor. Totuşi, o mică parte ar folosi pedeapsa ca să ajute copilul să înţeleagă unde a greşit, arată un sondaj online realizat de totuldespremame.ro în perioada 1-14 octombrie, la care au participat 2434 de părinți.